Am citit cu mare interes confesiunile lui Octavian Paler - (Portret într-o oglindă spartă - Ed. Albatros) - deoarece şi eu am început, anul trecut, la Polirom, o serie de memorii. Nu e adevărat, cum o spune prietenul meu G. Dimisianu că nu agreez confesiunile; mai ales dacă ele aparţin unor individualităţi distincte ce au făcut operă sau istorie. Faţă de jurnalele, reale sau false, contrafăcute ce au inundat în ultiii ani piaţa literară am o anumită rezervă, deoarece nu răspund unei nevoi interne, intime ale autorilor - în multe cazuri veleitari sau de valoare discutabilă! - ce "răspund pieţei" mai degrabă, lumea voind mărturii, după o jumătate de secol de interdicţie a genului.

Chiar de la început - dar şi la sfârşitul cărţii! - ai impresia, în cartea colegului meu, a cuiva ce a cărat un sac greu, o povară redutabilă de-a lungul unui drum lung şi pe care-l aruncă la sfârşit la pământ cu un sentiment de satisfacţie dar şi de insatisfacţie. De satisfacţie e de înţeles, drumul, existenţa a fost lungă şi întortocheată, sacul - adică ambiţia! - a fost mare, grea, lupta cu sine şi cu "vremurile" dificilă, greu de înţeles, cum o spune şi autorul, pentru cei ce n-au trăit-o. Dar... insatisfacţie?! De ce?

Şi totuşi persistă de-a lungul paginilor, ca o armătură fină şi rezistentă, această senzaţie, mărturisită uneori, a celui ce se confesează, de nemulţumire, de acel "ce" neîmplinit, nerealizat. Credem că e mai mult decât o simplă cochetărie, uzuală la cei ce produc pagini false, ipocrite, atribuindu-şi merite şi idei de care nimeni nu-şi aminteşte. Paler e sincer, crunt de sincer şi în general face parte dintre acei ce spun mai degrabă mai puţin decât prea mult. Atunci... de unde insatisfacţia?... E, cumva un refuz amplu, absolut, aruncat existenţei ca atare? Nu, nu pare; autorul e fiu de ţăran, de la poalele Făgăraşului, cu reflexe s