Un zid al Berlinului între prezent şi trecut

Într-un film al lui Luis Buńuel, Viridiana, un castel, în care tocmai se făcuseră pregătiri pentru o nuntă, este părăsit în grabă de stăpânii lui şi invadat de cerşetorii din împrejurimi. Aceştia se instalează la mesele cu torturi fastuoase şi tacâmuri de argint, sub candelabrele feerice, şi încep o petrecere în stilul lor, îmbrăcând-o cu rochia de mireasă pe o babă slută şi băgându-şi mâinile cu mâneci cu tot în frişcă.

Acesta este un posibil curs (scurt) de istoria comunismului (aşa cum s-a instaurat în România, dar şi în alte ţări). Impostorii aduşi la conducerea societăţii româneşti, cu sprijinul armatei sovietice, după cel de-al doilea război mondial, au transformat într-o caricatură viaţa din România. După ce au exterminat sau marginalizat elita, ei au început să maimuţărească, grotesc, modul cum se trăia înainte. Au înlocuit parlamentul cu o caricatură de parlament, presa cu o caricatură de presă, alegerile cu o caricatură de alegeri, sărbătorile cu o caricatură de sărbători şi aşa mai departe.

O caricatură a devenit şi literatura, în măsura în care s-a conformat indicaţiilor partidului comunist. Înainte de a trece însă la denaturarea creaţiei literare prin transformarea ei într-un instrument de propagandă, reprezentanţii regimului comunist au încercat să şteagă din amintirea poporului român literatura anterioară. De ce? Pentru a nu exista un termen de comparaţie. Pentru a crea impresia că literatura generată de ideologia marxist-leninistă este singura posibilă.

Cu toate că nu au practicat deloc bunul-simţ, comuniştii au trăit mereu cu sentimentul - secret şi chinuitor - al nelegitimităţii şi au avut un complex de inferioritate faţă de adevăraţii "stăpâni ai castelului", fie ei şi aruncaţi de multă vreme în gropile comune de la Sighet. Soluţia, terifiant-infan