CULTURA Gabriel Liiceanu ne vorbeste despre carti. Si le defineste. Cartea e corp spiritual, e un fel de carja pentru mersul spre absolut si orice pagina scrisa e o seductie la distanta, o erotica a departarii. MIRUNA MIHALCEA
ATASAMENT. Pentru Gabriel Liiceanu, cartile personale sunt ca o a doua familie Jurnalul National: As fi vrut sa va intreb despre biblioteca. Avand insa in vedere ca sunteti si director de editura, dati-mi asadar o definitie a cartii in toate formele si scopurile pe care le deserveste ea. Gabriel Liiceanu: M-a fascinat intotdeauna identitatea incerta a cartii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o inconjoara? Este ea ca pixul, ca guma de sters, ca lampa de pe birou? Evident, pot sa o tin in mana ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obisnuit, ci unul de citit. Asta inseamna ca ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate ca sta in fata mea, pe masa, ea nu este inca. Ea incepe sa fie din clipa in care, deschizand-o, incep sa o citesc. O carte nedeschisa e doar o promisiune de carte.
Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste "corpuri spirituale"? Cum definiti cartea in raport cu utilizarea ei? Am sa va dau cateva definitii faimoase ale cartii. Noica, de pilda, spunea ca nu doar trupul poate fi nespalat, ci si mintea, spiritul. Cititul este, mai intai, un mod de a-ti face toaleta in ordinea spiritului si atunci cartea apare ca element central in igiena mentala. E un soi de sapun spiritual. Cartea nu exista insa numai in raport cu mine. Prin ea pot comunica si ea devine atunci un principiu al dez-departarii. "Cartea e un mijloc de a sta de vorba cu departele tau", spunea tot Noica. Iar in acelasi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre carti ca sunt "scrisori mai groase scrise prietenilor". In ambele cazuri este vorba de anularea departarii in timp sau in spatiu. Datorita c
