Critica ediţiilor este, de bună seamă, o îndeletnicire ca oricare alta de acelaşi gen şi se face, material, cu "armamentul din dotare" (cum se spune la Poliţie): creionul şi hârtia. Deosebirile încep şi sfârşesc cu priceperile înnăscute şi cu cele învăţate de la alţii ale fiecărui cronicar, priceperi la care se adaugă - sau nu se adaugă - amprenta mai puternică sau mai slabă a talentului, a personalităţii talentului fiecăruia. Acestor deosebiri, critica ediţiilor le mai adaugă una: comentariul lingvistic al textelor din ediţiile postume ale operelor scriitorilor români clasicizaţi prin deces. Comentariu ce are dezavantajul că nu poate împrumuta din vecinătăţile paginilor citite impresii care, uneori, în critica literară, contribuie la conturarea mai precisă a noţiunilor. în critica ediţiilor, atenţia articlierului - mai cu seamă când e vorba de manuscrise şi tipărituri datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea - urmăreşte, ciulită, toate firele ţesăturii de cuvinte care alcătuiesc un text, numai ca să extragă, prin analizarea şi compararea lingvistică a ediţiilor postume cu ediţia sau ediţiile lui antume, argumentele necesare demonstrării valorii sau nonvalorii textologice a ediţiilor "îngrijite" de competenţele sau de incompetenţele editorilor. Pentru că acest travaliu este, în sine, de foarte multe ori, extrem de fastidios, în primul rând prin monotonia lui, impusă cercetătorului şi comentatorului de rigiditatea rigorilor specifice lui şi riscă, mai totdeauna, să devină, tocmai prin argumentele-i faptice, anost şi pentru cititor, autorul criticii ediţiilor simte nevoia de a se salva pe sine şi de a-l salva şi pe cititor de sastisire prin paranteze şi divagaţii tangente. Articolul următor este o asemenea încercare de divagare din stricteţile textologice. Sau, mai bine zis, o introducere cuprinzând un fragment