Daniel VIGHI
Misterele Castelului Solitude
sau despre singuratate la vreme de iarna
Prefata de Adriana Babeti
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd“, Iasi, 2004, 232 p.
Castelul Solitude nu apartine in nici un caz unui tarim al spectrelor si al imtimplarilor exceptionale. Nu este decit o casa de creatie de pe linga Stuttgart, unde scriitorul timisorean a primit nu demult o bursa. Intr-un an de agreabila claustrare la „Akademie Schloss Solitude“, Daniel Vighi si-a periat, stilizat, comprimat, din cite intelegem, un manuscris mai vechi, un „ditamai purcoiul epic“, cum insusi autorul isi categoriseste romanul intr-o scrisoare adresata prefatatoarei, Adriana Babeti, si plasata, printr-un dibaci artificiu (critic)fictional, la finalul prefetei. „As fi vrut sa zic fara fasoane cum s-a uitat mai intii Livius Ciocarlie acum citiva ani peste ditamai purcoiul epic si a spus ca ar fi ceva de capul lui, daca nu ar fi prea de tot deselat narativ, nu mi-a spus chiar asa, dar am perceput cum stateam, adica nu prea bine“ (p. 20). Important este daca acum, dupa travaliul de la Solitude, observatia formulata de Livius Ciocarlie se mai poate sustine.
Are dreptate Adriana Babeti atunci cind observa ca proza lui Daniel Vighi, de la volumul de debut din 1985, Povestiri cu strada depozitului, pina la cartea de fata (un roman? un anti-roman?), vadeste un timbru inconfundabil, tine de „un fel de marca inregistrata“ (p. 10). Dar „marca“ Daniel Vighi denumeste nu atit o viziune de ansamblu, cit o maniera urmarita in detaliu si fara variatii insemnate de la o carte la alta. Timp de doua decenii, scrisul acestui autor a ramas neschimbat, cartile sale avind in subtext cam aceeasi reteta: un fel de antiproza fara intimplari, fara personaje, fara semnificatii, un experiment care evoca vag Noul Roman Francez. Epicului propriu-zis ii ia locul
