Vechea terminologie românească a impozitării e pitorească, impresionantă prin cantitate şi diversitate. Aspectul ei caracteristic este dat de acumularea unor desemnări specifice pentru fiecare tip de taxă. Nu lipsesc desigur sintagmele - asocieri mai puţin stabile de termeni (birul oştii, birul lefilor, birul untului; darea pentru stupi; dijma din brînză etc.) - , dar foarte numeroase sînt seriile întregi de derivate, forme care atribuie noţiunii o mai mare persistenţă. Cea mai reprezentativă serie e construită cu sufixul supinului verbelor de conjugarea a IV-a (-it), frecvent ataşat sufixului de agent -ar, producînd deci varianta -ărit: albinărit, beşlegărit, căminărit, căşărit, cepărit, cerărit, ciblărit, ciohodărit, cîrciumărit, concerit, cornărit, cotărit, fumărit, găletărit, gărdurărit, ghindărit, grosărit, ierbărit, măjărit, morărit, oierit, părpărit, pogonărit, poştărit, prisăcărit, săpunărit, sărărit, stînit, stupărit, tutunărit, ţigănărit, văcărit, vădrărit etc. Mai puţin numeroase sînt derivatele în -(ăr)ie (căşărie, măjărie) sau în -(ăr)ici (vinărici). O descriere istorică precisă şi detaliată a fenomenului se poate găsi în dicţionarul de Instituţii feudale din ţările române (coordonatori Ov. Sachelarie şi N. Stoicescu), 1988, care cuprinde toţi termenii mai sus citaţi. Desemnărilor de impozite li se adaugă serii de denumiri pentru slujbaşii care le adunau (birari, ciblari, găletari, mierari etc.), pentru tipurile de impozitaţi (birnic, lude), pentru diversele scutiri de impozite (ridicătură, scădere), expresii precum a da bir cu fugiţii ş.a.m.d. Câmpul semantic al impozitării reflectă suprapunerea mai multor straturi etimologice, cicluri istorice, influenţe politice. În termenii de bază, miturile istorice se echilibrează: darea e o formaţie internă, dintr-un cuvînt de bază moştenit din latină, dajdia e de origine slavă, iar birul a fost explicat pri