Claudia Todor a deschis, de curînd, în spaţiile Galeriei Simeza, o nouă expoziţie de pictură. Consecventă cu sine însăşi, dar şi cu programul enunţat de mai multă vreme, ea propune acum acelaşi amestec de real şi de ficţiune, de relaţie brutală cu lumea şi de trăire la limita imaginarului în substanţa imanentă a acestei brutalităţi. Fragilă prin condiţia sa umană şi nesupusă pînă la răzvrătire prin aspiraţii, artista şi-a găsit în propria sa fiinţă mecanismele rezistenţei şi tehnicile de luptă. Departe de a fi o formă suficientă de autocelebrare, narcisismul ei este un triumf al clipei în crîncena competiţie cu timpul, după cum arta însăşi este o victorie simbolică în faţa dezordinilor de tot felul.

Acest portret de acum cîţiva ani acoperă perfect imaginea de astăzi a unui artist aşezat şi proaspăt în acelaşi timp.

În cadrul generaţiei sale şi în spaţiul mai larg al artei româneşti contemporane, Claudia Todor este o prezenţă singulară. Mai întîi o individualizează un anumit exotism al apariţiei nemijlocite şi insolitul definiţiei somatice. Suplă ca o atletă în plin exerciţiu competiţional, cu tenul măsliniu şi cu ochii mari, umbriţi de un păr întunecat şi compact ca un coif, afişînd mereu acelaşi zîmbet ambiguu în care scepticismul şi ironia se amestecă în proporţii greu de aproximat, ea pare mai degrabă un transplant meridional decît un produs tipic al climei temperat-continentale. Insă dincolo de această pregnanţă somatică şi de evidenta armonie a construcţiei sale exterioare, se ascunde o conştiinţă de sine plină de contradicţii şi într-o continuă stare de interogaţie. Ţinuta sigură îi maschează marile timidităţi, aerul jovial îi camuflează angoasele, după cum aparenta dezabuzare nu face decît să disimuleze o enormă curiozitate.

În al doilea rînd, ea se particularizează printr-o prezenţă socială sumară. Fără insti