Dupa cele intimplate la transferul actual al mandatului puterii, este imposibil sa nu te intrebi: de ce, din vina cui, in interesul cui, atita improvizatie in functionarea institutiilor fundamentale ale tarii?

Pe ce se bazeaza, ar spune Moromete, aceasta uriasa si sfidatoare lipsa de respect a celor ce ajung in jilturile puterii, fata de cei care le suporta salariile de huzur, adica fata de noi, alegatorii lor?

Daca ar fi sa incepem de la cauzele generale, ar trebui sa ne aducem aminte, din nou, de faptul ca societatea romaneasca a trecut pragul modernitatii in trei salturi fortate, in spatiul citorva decenii, marcate de trauma razboaielor si a dictaturilor: marile reforme ale generatiei Cuza, mica occidentalizare dupa primul razboi mondial, industrializarea, urbanizarea si sovietizarea fortate, sub

regimul comunist. Fiecare in parte a fost considerata un esec, cel putin din perspectiva performantei in constructia si functionalitatea institutionala. Modernizarea s-a realizat, la noi, pe fondul unei masive rezistente la schimbare, manifesta atit la nivelul mentalitatilor, cit si al comportamentelor.

O rezistenta justificata si incurajata de ideologia anti-reformatoare a elitelor spirituale, in fruntea carora s-au aflat mai mereu, din pacate, ilustri reprezentanti din tagma carturarilor si ierarhia bisericii ortodoxe, dominati de spaima pierderii "specificului national".

Daca am mostenit ceva de la istorie, atunci, cu siguranta, aceasta este o "filozofie" de a construi si utiliza institutiile guvernarii, ale administratiei, intr-un fel care le face mereu profitabile celor dinlauntru si paguboase celor din afara, adica tocmai acelora care ar trebui sa beneficieze de serviciile lor.

De aici, atitudinea inconfundabila a functionarului public, de orice nivel, de superioritate absoluta, amestecata in pro