Amînarea e un procedeu agreat de oamenii care trebuie să ia o hotărîre incomodă, deoarece e o mare uşurare să trimiţi spre viitor răspunderea unei decizii ambigue: nu se ştie dacă prezintă mai multe avantaje decît urmări nefaste. Spre deosebire de caracterul inconfortabil al unui refuz, amînarea e comodă, dar are defectul că la un moment dat ajunge la termen. Începerea negocierilor cu Turcia a ajuns la un asemenea termen. Admiterea Turciei în Uniunea Europeană e una dintre acele mişcări presupunînd modificări substanţiale atît pentru solicitant cît şi pentru grupul care se pregăteşte să-i negocieze aderarea. Argumentul esenţial al partizanilor Turciei este că ea este singura ţară unde populaţia e musulmană şi statul e laic, singura ţară sensibilă la farmecele democraţiei occidentale, încercînd să introducă reglementări asemănătoare ţărilor din Vestul european. Înainte de a produce argumente raţionale, adversarii se bazează pe sentimentul comun al alterităţii, turcii (chiar cînd trăiesc de decenii în Germania sau Olanda) sînt "altfel" şi populaţia gazdă potenţează acest sentiment prin cîteva observaţii realiste. Regimul laic introdus cu de-a sila de Atatürk, în 1922, este vegheat de militari: ei pedepsesc de fiecare dată printr-o lovitură de stat, urmată de o dictatură, încercările partidelor de a reintroduce religia în spaţiul politic. Chiar dacă procesul complicat de democratizare a Turciei este dificil şi militarii introduc corecţiile necesare, chiar dacă relaţiile cu minoritatea kurdă se apropie de standardele internaţionale numai după exercitarea unor presiuni imperative, chiar dacă regimul din puşcării şi respectarea drepturilor omului sînt foarte departe de criteriile Uniunii Europene, chiar dacă Turcia e o ţară mare, săracă, cu o populaţie numeroasă şi mereu ameninţată de instabilitate, se consideră că legarea ei de Europa ar avea o influenţă decisivă a