Vila-Matas s-a lăsat iniţiat în LSD şi s-a ataşat de OU.LI.PO (Queneau, Perec, Calvino etc.) şi de patafizicieni. Cînd i-a cunoscut pe Philippe Sollers şi pe tovarăşii de luptă şi de scris ai acestuia, a suprimat cvasi-totalitatea dialogurilor din primul lui roman (ce se eterniza pe masa de lucru), deoarece Tel Quel decretase că dialogurile erau, în proză, chintesenţa gîndirii reacţionare şi a mentalităţilor depăşite. A fost pe punctul să admită că India Song, filmul Margueritei Duras, era un foarte, FOARTE mare, un uriaş film (ce mai, de la Dreyer încoace nu se mai făcuse aşa ceva). Nu mă pronunţ; îl las - dacă are chef - pe Andrei Gorzo să spună ce crede despre asta. Oricum, Enrique nu jura decît pe elogiile delirante ieşite de sub pana lui Dyonis Moscolo, soţul Margueritei Duras, care scria negru pe alb că India Song marchează adevărata naştere a cinematografului; era secondat, în articole nu mai puţin aiuritoare, de Jacques Lacan şi de Maurice Blanchot, articole ditirambice din care Enrique nu pricepea o iotă (dar nu ştia, atunci, că nu era nimic de priceput). A rămas în fine multă vreme cu iluzia că ideea ce se afla la originea primului său roman, Lectura asasină (titlul spaniol suna, de fapt, La asesina ilustrada, adică - literal - Femeia asasinată şi cultivată), era o idee strălucită, originală, pînă cînd, într-o zi, deschise din întîmplare un roman poliţist al unei scriitoare necunoscute lui: The Murder of Roger Ackroyd de Agatha Christie. Află, astfel, că romanciera folosise procedeul cu mult timp înainte şi că respectivul roman era acum citat în manualele şi tratatele de poetică narativă. Puţin după această descoperire, înlocui posterul cu Virginia Woolf ce trona pe unul din pereţii mansardei cu o fotografie mărită a Agathei Christie. Alte personaje, unele ilustre în epocă, traversează mai mult sau mai puţin rapid cartea: Barthes (sigur, sîntem în 19