cîteva chestii de politică (2) O altă surpriză cu totul năucitoare, imediat ce dai cu nasul de politică prin interior, este să vezi numărul impresionant al concetăţenilor tăi - altfel, oameni paşnici şi la locul lor - care au soluţia pentru scoaterea ţării din necaz. Majoritatea celor care, acum, ţineţi revista între arătător şi degetul mare sînteţi, printre altele, cititori. Ei bine, acceptaţi ideea că alţii sînt, mai presus de orice, scriitori de epistole politice. Patima lor pentru găsirea unei soluţii naţionale este atît de mare, dorinţa lor de a fi parte din echipa de doctori ai poporului este atît de profundă, încît nimic nu le poate sta în cale. România trăieşte o situaţie ciudată, la graniţa cu nevroza: drama nu este că o bună parte dintre români aşteaptă un Salvator, ci că o bună parte din această bună parte de expectatori sînt Salvatori ei înşişi, cu soluţii la purtător. Bunăoară, cîndva pe la începutul primăverii 2003, am cunoscut un om - cumsecade - ce dorea să se întîlnească cu liderul liberal Stolojan, într-o problemă care, potrivit spuselor sale pline de bună-cuviinţă, nu mai suporta amînare. Discret, nu am întrebat care-i noima acestei grabe; e drept, nici nu m-am grăbit cu aranjarea întîlnirii în săptămîna care a urmat - drept care omul a intrat în panică şi m-a căutat rapid (în treacăt fie spus, puţini dintre cei ce te roagă ceva de genul acesta acceptă să aştepte mai mult de cinci zile lucrătoare). Ce dorea acest om: el (fost lucrător la CFR, acum pensionar) găsise un sistem infailibil prin care călătorii cu trenul să fie determinaţi să ia bilet, iar naşul să fie împiedicat să ia bacşiş. Ceea ce-l făcea simpatic în această strădanie de a restabili corectitudinea pe şine era convingerea sa că, dintre toţi românii, numai Stolojan îl poate înţelege. Ceea ce-l făcea imposibil era că, totuşi, acest om nu putea explica defel sistemul său; l-am rug