Este, cu siguranţă, cel mai cunoscut jurnalist de presă scrisă din România. Şi cel mai spectaculos. Editorialele lui sînt citite, comentate şi citate de sute de mii de oameni, multe din formulările lui aparţin deja memoriei colective, iar ziarul cu care s-a identificat a fost, ani mulţi, lider incontestabil de piaţă. E longilin, costeliv, craniul ameninţător i se vădeşte printr-o chelie tot mai generoasă şi, parcă, tot mai lucioasă. De cîţiva ani poartă ochelari cu rame subţiri, metalice, ceea ce îi accentuează aerul de iezuit crud. Apare la televizor destul de des, în tot felul de emisiuni. Ni se arată strivit de propria-i tristeţe, pe care unii o cred jucată, dar eu o cred sinceră. Cel mai adesea îţi dă impresia că nu mai suportă, dar suportă. De multe ori este enervat, dar în ultimii ani pare mai degrabă resemnat, scîrbit. Hainele negre îl prind cel mai bine. E bîntuit de obsesii din specia coşmarului: România cade în beznă, România e aruncată la marginea lumii, România se dezintegrează, România se prăbuşeşte în hăuri etc. etc. Autorii acestor atentate îngrozitoare sînt, mereu, identificaţi cu precizie: Iliescu, Năstase, Băsescu, Vadim Tudor ş.a. Are un fel de ciudă potolită că nu e Patapievici şi ies, din cînd în cînd, prin porii scrisului său, sudori neaoşiste. Aflu că joacă tenis aproape în fiecare zi şi că, pe teren, este ceea ce se cheamă un ofticos: se supără atît de tare cînd pierde, încît strică plăcerea partenerului. Pare că nu joacă din plăcere, ci pentru a se pune mereu şi mereu în competiţie. În plus, se tratează pe sine însuşi cu ambiţie spartană: vorbeşte singur, încurajîndu-se la cîte o minge reuşită ("bine, Cristi!") sau criticîndu-se aspru ("Tîmpitule!") cînd greşeşte. Acest solilocviu încrîncenat mi-a fost povestit de unul din partenerii săi de tenis. Poate că nu e real, dar, vorba italianului, se non è vero, è ben trovato. Nu mi-l pot ima