Cui nu-i plac jucăriile? Poate oamenilor răi. Eu unul, nu uit senzaţia pe care o aveam cînd intram într-o aşa numită "librărie" unde erau şi jucării. Un pistol cu gloanţe care zburau din ţeavă sau o gumă de şters, colorată, chinezească cu miros uşor ameţitor de bomboană, erau obiecte fascinante, pe care eu şi cei de vîrsta mea ni le doream cu toată fiinţa. Dar erau şi magazine cu totul speciale: Romarta Copiilor cu subsolul ei plin de toate felurile de jucării, ultimul etaj de la Victoria sau Cireşarii, de pe Smîrdan, unde părinţii mei au dat odată trei sute de lei (o mică avere) pe o locomotivă electrică pentru trenuleţul meu pe care, din cînd în cînd, îl instalam prin toată sufrageria. I se aprindeau farurile şi o puteai urmări şi cu lumina stinsă cum alerga pe şine, trepidînd la trecerea peste macazuri. Jucăriile s-au diversificat astăzi şi multe îţi iau ochii, dar se strică la prima joacă mai "pasionată". Plasticul prost crapă, roţile se rup, arcurile sar ş.a.m.d. Există şi jucării solide, dar sînt mai scumpe (deşi costul mare nu e neapărat o garanţie). Occidentul e încă departe şi am rămas fascinat văzînd jucăriile dintr-un magazin vienez. Noroc că nu mai eram copil. Clasice şi robuste: o trompetă argintie, un cub din care sărea un clovn sau o mănuşă de box, un zmeu frumos colorat..., cuburi de lemn şi maşinuţe de fier. Plastic mai puţin. La Florenţa am avut altă surpriză. Un magazin lung şi plin ochi de păpuşi, ursuleţi, căţeluşi, crocodili şi elefanţi, căluţi de lemn care chiar puteau fi călăriţi, pinocchio cu sfori sau cu baterii, unii dintre ei, vorbitori. Acolo unde părea capătul mirobolantei prăvălii, după o cotitură, te trezeai în alt raion,

la fel de mare, plin cu maşinuţe strălucitoare, cu trenuleţe care mergeau pe şine, străbăteau poduri, treceau prin tuneluri şi se opreau automat în gări. În rafturi, în cutii transparente erau expuse zeci