Actuala conducere a muzeului a desfiinţat în august sălile "Ferestre" şi "Timp", desfigurînd astfel discursul muzeal constituit de Horia Bernea şi echipa lui. Protestul public faţă de acest act de distrugere a fost atît de amplu, de coerent, de susţinut în timp, încît cred că el reprezintă un semn de sănătate şi de responsabilitate a mediului cultural românesc. Cei care au făcut protestul, l-au amplificat şi publicitat, au simţit că, prin suprimarea celor două săli, o valoare a culturii româneşti, o valoare de vîrf şi de avangardă, este mutilată sub ochii noştri şi că merită să te baţi ca ea să fie restituită în datele ei complete. O campanie de presă tenace (cam 90 de intervenţii), dezbateri publice, luări de poziţie ale unor intelectuali importanţi, ale unor specialişti români şi străini, memorii către ministrul Culturii, un protest pe Internet, semnat de 1.200 de persoane, expoziţii-eveniment şi publicaţii: iată aspectul cantitativ al protestului. Calitativ vorbind, el a produs analize ale discursului Bernea, a demonstrat degradarea coerenţei acestui discurs prin suprimarea sălilor, a probat degradarea atmosferei şi structurii muzeului de către o conducere autoritară care nu aşteaptă de la angajaţi decît obedienţă şi reproducerea unui discurs ideologic convenţional asupra ţăranului. Calitativ vorbind, el a produs solidaritatea unui grup de cercetători şi muzeografi, decişi să reacţioneze din interior faţă de schimonosirea stilului de muzeu şi de lucru pe care le făcuse posibile Horia Bernea. Autoritatea lui Horia Bernea ţinea, ea, de miracolul normalităţii. Nu era o autoritate "grea", birocratică, nu cerea supunerea nereflexivă, muţenia admirativă şi execuţia la ordin. Nu era o autoritate opresivă, ci "asumptivă", catalizatoare: justeţea intuiţiei, graţia, responsabilitatea cu care lucra stîrneau în cei din jur plăcerea lucrului autentic şi viu, îndrăzneala