Luîndu-mă din scurt, în baie, de dimineaţă, uitîndu-mă în oglindă şi săpunindu-mă pe faţă cu bătrînul meu pămătuf (face furori în viaţa publică oglinda din baie şi nu mă pot abstrage acestei presiuni imagocratice, că nu-s, Doamne iartă-mă, apolitic!), privindu-mă nu numai în ochi, ci şi fixînd acele locuri de sub nas, din colţul buzei, de sub bărbie, pe care trebuie să le ocrotesc, să nu mă mai tai ca ieri, ca alaltăieri, m-am văzut nesilit şi de bunăvoie să accept, în tradiţionala autoanchetă a sfîrşitului de an, tranşantă şi (aproape) maniheistă, că momentul sublim în 2004 (rămîn un schubertiano-caragialian care nu poate gîndi decît în momente bune/rele, dar muzicale, combinate cu schiţe şi amintiri) a fost acela înregistrat într-o zi de miercuri, vara, cînd o mătuşă de-a mea, singura în viaţă, aflată departe, pe un ţărm al Mediteranei, într-o casă de bătrîni, ea avînd spre 95-96, a putut să-mi spună, la mobilul unei nepoate, că "se simte bine, nu foarte bine...". Puterea ei de a compara adjectivul "bine" m-a înfiorat (la 38 de grade în Bucureşti) şi m-a îndemnat să-i reamintesc că odată, nu foarte demult, pe vremea cînd ea telefona din casa ei prietenelor aflate la azil, stabilisem împreună, la o cafeluţă de dimineaţă, că binişorul e superlativul binelui. "Ideal ar fi ca tot timpul să ne simţim binişor!", mă lămurise dînsa, atunci, şi am asigurat-o că nu am uitat de această opinie a ei; sobră, mi-a răspuns foarte clar: "mă bucur că nepotul meu ţine minte o vorbă spusă de mătuşa lui" şi pe urmă mi-a descris ceea ce vede de pe terasa ei, grădina, stejarul, marea şi într-un ultim impuls - conştientă de costul convorbirii - mi-a urat "să mă simt aşa cum ne-am înţeles". Controlîndu-mi obrazul stîng, cel din oglindă mi-a atras atenţia că a doua zi nepoata ei mi-a telefonat ca să-mi comunice că într-adevăr mătuşa noastră nu a exagerat, se simte bine - prin urmare