(Poveste de Craciun cu un motan)

Au trecut de atunci 30 de ani, dar pe Zgribti nu-l pot uita. Era 24 decembrie, Ajun de Craciun. Terminasem orele la scoala, era tarziu si ma grabeam acasa, stiind ca Mos Craciun va sosi in secret, facandu-i concurenta lui Mos Gerila. Deodata, am auzit un mieunat subtirel si sfasietor. Zgribulit intr-o lada de gunoi, tremura si scancea un pisoi atat de mic si de inghetat, incat l-am botezat pe loc Zgribti. Fulgii mari de nea se asterneau nepasatori pe trupusorul lui costeliv si flamand. Mi-am scos caciulita de lana de pe cap si am pus cu grija pisoiasul in ea, apoi l-am varat la caldura, in palton. Am alergat catre casa. "Bunico! Uita-te ce-am adus!" Parintii si bunica s-au strans in jurul meu. Le-am intins caciulita. Cu grija, bunica a scos din ea pisoiasul. A stropit un prosop cu spirt sanitar si otet, infasurand in el pisoiul, de parca era un copil. A scos din dulap mansonul ei din blana de vulpe argintie (unul dintre putinele lucruri scapate din bombardamentul care i-a distrus casa, in timpul razboiului) si a bagat pachetelul cu pisoiul in el. Cu seringa din trusa medicala a papusilor i-a picurat cu rabdare lapte in botisor. In seara aceea, Mos Craciun a sosit tarziu, eu nu mai stiu cand, fiindca adormisem. Dimineata, primul gand a fost la Zgribti. Dar pisoiul nu mai era in manson. Dormea, torcand, in patul bunicii. Capul lui mic si tarcat, impodobit cu doua urechiuse rozalii, cu mustacioare si sprancene, se odihnea in palma ei. Au trecut de atunci sase ani. Zgribti a devenit un motan frumos si cuminte. Ne intelegea vorbele si ne raspundea cu un mieunat delicat la intrebari. Se freca de picioarele noastre, ne conducea pana la poarta cand plecam, ne astepta cuminte pe covorasul din fata usii. Dar pentru bunica avea un sentiment deosebit. Primea mancarea din mana ei, ea il trata cand se imbolnavea, ii facea baie si dormea