Se suprapune cu o forta neinchipuita, peste toate Craciunurile care au urmat dupa el. Intamplat negresit in anii copilariei, plin de zapada, de colinde si zurgalai, primul Craciun e chiar Craciunul vietii, lumina datatoare de bucurie ce rasare odata cu steaua calatorind catre Viflaim
Steaua pe ulita
Ulita copilariei mele nu e mai lunga decat un zbor avantat de gaste. Iarna, pare chiar mai scurta, despicata de partia pasilor si flancata de uluci si araci de salcam peste care, multe zile dupa prima ninsoare, raman inghetate moturi de zapada. Tote de coceni fosnesc la cea mai mica adiere, cotofene gurese sageteaza cerul, printre fuioarele de fum ridicate din cosurile caselor. E pace si e asteptare. Asteptarea Craciunului.
Primul meu Craciun adevarat a fost atunci cand am pornit cu Steaua, la varsta de sase ani. La mijlocul ulitei se facea o punte, cioplita dintr-un frasin. In dreptul ei, ulita avea un "pui", o ulicioara. La capatul ulicioarei, locuia mosul Ilie, mesterul de stele. Prima repetitie am facut-o privindu-l pe batran cum picteaza hartia pe care o unsese cu seu de oaie. Apoi, cum monteaza sita de lemn, cum atarna beteala, cum centreaza fuscelul si cum echilibreaza razele din hartie creponata. Ultima operatie, din chiar ziua Ajunului, era infasurarea lumanarii din ceara de albine pe axul central din lemn de gutui afumat. In fine, dupa doua saptamani de repetitii ambitioase, steaua era gata sa lumineze in casutele primitoare, in care ardeau lampi cu gaz.
Repetam cantecele, cele douasprezece ("musai douasprezece!", spunea mosul Ilie), acasa la fiecare dintre stelari: la Mitica, la Geni, la Paducel, la Dan Dolcu si la mine. Cantam doi cu doi, alternand cat sa ne tragem respiratia. Unul era capitanul, omul cu protectia impotriva cainilor, si stelistul de rezerva. Cat eram de mandri ca putusem invata "Ceasul", cea mai grea dintre can
