Tin in mana o casuta mica de lemn, o cabana de munte in miniatura, cu prispa, oblon, si-o poiana verde si inflorita. Sub casuta e o cheita pe care daca o invarti, casuta incepe sa cante o melodie subtire si cristalina, un lied ca un vis vechi de iarna: "Emmenthalerlied" scrie dedesubtul casutei...
Mi-o adusese tata din Elvetia. Aveam 17 ani si eram elev de liceu. Multa vreme o crezusem pierduta si, mai ales dupa ce tata se prapadise, cantecul ei rafinat si dulce mi-a lipsit mult. Dar de curand am regasit-o. Si acum, in prag de Craciun, ori de cate ori ridic in palma casuta elvetiana si-i dau drumul sa cante, imi pare - ba uneori e aproape o certitudine - ca insusi duhul tatei coboara din ea pana la mine, delicat si ocrotitor. Si nu-i doar atat. Caci ori de cate ori privesc jucaria asta a mea fermecata, incep sa-mi amintesc Craciunurile din casa copilariei.
*
Acolo, in casa care ne fusese luata, m-am nascut si am crescut pana la 14 ani, cu parintii si cu bunicii din partea mamei. Inghesuiti toti in doua camere. Iar in camera in care eu dormeam cu parintii, mai locuiau cu noi o pianina si-o vioara. Vioara era a tatei, iar pianina a mamei. Cand eram eu mic, ai mei cantau des impreuna sonatine, gavote si tot soiul de alte piese de camera. Ba, inainte de nasterea mea, tata - desi inginer de meserie, compusese si cateva simfoniete. Pe urma insa, viata i-a mai descurajat si i-am auzit cantand tot mai rar. Dar in mica mea copilarie, toti ai mei respectau de Craciun, cu sfintenie, un ritual cu totul deosebit. Care era cam asa...
In seara de sarbatoare, veneau totdeauna la noi si ceilalti bunici, bunicii Iacob. Drept pentru care ai mei scoteau la iveala paharele vechi de cristal, vesela de portelanuri de la strabunica si, mai ales, tacamurile de argint. Acestea din urma ieseau la iveala din niste ocnite bine ascunse, doar de doua ori pe
