"Nascandu-se, Hristos innoieste timpul. El se naste in fiecare an, odata cu fiecare sarbatoare a Craciunului"
Satul de maici al Manastirii "Pasarea". La capatul unei alei lungi, peste drum de zidul cimitirului bisericii, se afla o casuta alba, curata, c-un mic acoperis de sticla deasupra usii de intrare. Daca se-ntampla sa treaca prin dreptul ei, oricare din cele aproape doua sute de calugarite ale asezarii manastiresti se-nchina pana la pamant, batand sfioasa cateva cruci si privind fugar, cu ingrijorare, spre ferestrele vesnic inchise. Acolo, inauntrul acelei casute taranesti, se afla povatuitorul lor, "sufletul manastirii", al intregii obsti femeiesti de la Pasarea: marele duhovnic Macarie Ionita, cel socotit unul din cei mai aprigi postitori si rugatori ai intregii ortodoxii. Parintele e acum bolnav. De ani de zile n-a mai iesit din casuta sa decat la sarbatorile cele mari. Poate ca-l vor vedea de Craciun. In fiecare zi, maicilor le e teama ca nu cumva sa se duca la Domnul, lasandu-le singure, orfane, fara nici un reazem parintesc. Mai teama le e de asta, decat de propria moarte.
Un hol cu mobile si usi albe, intre doua odai. In prima stau eu si astept, cu inima stransa. "Oare va veni? Oare o sa-mi vorbeasca, macar cateva cuvinte?..." Privesc in jur si ma cutremur, gandindu-ma ca prin chilia asta impovarata de icoane au trecut milioane de oameni, ca cei mai de seama intelectuali ai Bucurestiului au sezut inlacrimati pe acest scaun, intru spovedanie, ca de multa vreme, nici unui reporter de ziar nu i-a fost ingaduit sa patrunda aici. In cele din urma, de dincolo, se aude un freamat. Incremenesc in picioare, cu palmele inclestate. Nu visez! Parintele Macarie paseste incet, prin holul cel alb, catre mine... O maica tanara, frumoasa, pe nume Serafima, il tine grijulie de brat, dar aproape fara sa-i atinga vesmintele unduitoare. Marele duhovnic e imbr
