Una dintre primele mele amintiri este cea a Pomului de Craciun. Beculetele cu lumini intermitente si melodioarele electronice nu inlocuisera lumanarile si colindele de sub fereastra.

Cu vremea, amintirea pomilor de Craciun ce mi s-au perindat prin viata s-a estompat. Imi amintesc doar un singur Pom in care s-au topit ramurile tuturor pomilor de Craciun vazuti de-a lungul anilor copilariei. Imi amintesc merele agatate pe crengi, alaturi de bomboane si de turturii multicolori ai acadelelor. Credeam pe atunci ca pomul crescuse singuratic, peste noapte, in casa noastra. Apoi am inteles ca fusese adus de Mos, alta amintire enigmatica a copilariei. Imaginea pomului mi-a ramas in minte cu atata precizie, ca si acum, cand trec printr-o padure de brazi, caut din ochi locul de unde era adus Pomul meu. Ma astept sa vad reni si sania Mosului, ba chiar sa-l vad scuturandu-si cojocul si pregatindu-se de drum.

Mi se spunea atunci ca pomul din casa era doar copilandrul adevaratului Pom, aflat undeva, la marginea pamantului, la frontiera dintre doua lumi, ca o scara in spirala pe care putem evada printre Universuri. Recunosteam in serpentinele de hartie, in constelatiile de acadele amprenta cosmosului, asa cum o vedeam prin carti. Voiam chiar sa ma urc in bradul din casa, sa vad - nu cumva ramasese agatata pe-acolo vreo cometa? Am si azi un colt de suflet care spera sa se descopere Pomul initial din care se trag toti pomii de Craciun de peste tot.

Eram la varsta cand natura mi se parea magica si imensul pom de Craciun al Caii Lactee parea cu adevarat impodobit cu mere si turturi de acadele. Ideea Pamantului aruncat in spatiu ma tulbura, Luna era doar sora Soarelui, anotimpurile aveau chipuri si nume de fete. Anii pe care unii ii impuscau la final, ca in romanele cu spioni, erau ca niste nori galactici in care intram din cand in cand. Zilele mi se pareau eterne.