Intotdeauna se intampla la fel. Cand toamna era pe sfarsite, inainte sa ninga, mama, tata si buna ma puneau sa scriu o scrisoare lui Mos Craciun. Mai ales Buna statea langa mine si ma indemna sa stau acolo, pe scaunelul mic de bucatarie, si sa scriu tot: ce-am facut bine si ce-am facut rau, ce-am facut potrivit...

Ca sa stie Mosu si ca sa se socoteasca el singur cam ce merit pentru faptele mele. Ma asezau, deci, pe scaunasul ala de langa lada de lemne si imi dadeau o bucata de hartie si un creion. Dar mai intai trebuie sa spun ceva important: in copilaria mea au existat trei creioane. Primul creion era chimic si statea totdeauna pe policioara de langa calendarul bisericesc, pe care Buna isi tinea socotelile, facand crestaturi peste zile, ca pe-un raboj. Al doilea creion avea doua varfuri: la un capat, unul albastru, la celalalt, unul rosu. Asta statea totdeauna inchis in credentul din bucatarie, si nu aveam voie sa ma ating de el. Era al matusii care lucra la scoala si corecta cu creionul acela scrisul copiilor. Doar din cand in cand, cand eram extraordinar de cuminte, cand nu fugeam de acasa, il mai capatam si pe acela si-mi placea sa desenez cu el case si flori. Si mai era un creion, pe care-l luam totdeauna pe ascuns, din lada de tabla, in care tata isi tinea sculele. Era o minunatie! Mare si lataret, turtit cumva, asa incat avea doua fete rosii mai late si doua mai mici si-un varf gros, cu care puteai trage linii ca lumea. Asta da! Aluneca pe hartie, si se vedea de la o posta ce scrii. Dar cum sa-l iei? Din cele trei creioane, la mine ajungea unul singur, creionul chimic al Bunii, care era pe deasupra si bont. Dara pe care o lasa pe hartie era stravezie si stearsa si ma chinuiam apoi sa citesc ce am scris. Fiindca asta era musai: dupa ce terminam, mama, tata si Buna ma puneau sa le citesc scrisoarea cu voce tare, ca sa vada ei daca am gresit ceva sau