Se spune ca, in preajma sarbatorilor religioase, fiecare om care nu s-a lepadat de credinta in Dumnezeu devine mai bun, mai sensibil la suferintele si durerile celui de langa el, acceptand sa lase deoparte orgoliile, egoismul, rautatile.

Strada ne arata, insa, zi de zi, ca tot mai multi oameni s-au pierdut de Dumnezeu, devenind parca, pe zi ce trece, tot mai ticalosi. Am iesit de Craciun in Piata 700, unde saracii Timisoarei merg, an de an, ca la Mecca. Atunci cand ii vezi bucurandu-se de un pum de fiertura calda, parca nu mai poti aprecia la valoarea adevarata nici actele de caritate, pentru ca nu mai poti vedea altceva decat o multime de oameni care traiesc din mila altora. O multime de oameni nefericiti care bantuie strazile, incercand, poate, sa uite ca e zi de sarbatoare, ca e o zi a luminii sufletesti, o zi a credintei si a fericirii in familie. O multime de oameni pentru care cel mai frumos cadou de Craciun a ajuns sa il reprezinte o masa calda, decenta.

Acestia sunt oamenii de care parintii ori copiii lor s-au lepadat, lasandu-i in valtoarea strazii, desculti si cu mana intinsa. Sunt suflete care nu au cerut sa vina pe lume, suflete care au rabdat, poate, de foame, de frig, pentru un dram de bine in plus pentru cei carora le-au dat viata. Acum ii gasim in strada, privind vitrine luminate, privind oameni care se pot bucura de sarbatoare si gandindu-se la Dumnezeu stie ce. Ii vedem zgribuliti in haine roase care, in noptile geroase, le tin loc si de plapuma, le vedem privirile pierdute si chipurile brazdate adanc de suferintele care s-au abatut asupra-le.

Parintii, copiii lor au avut, mai mult ca sigur, un Craciun decent, intr-o casa, mai bogata sau mai nevoiasa, dar l-au avut. Si, cu siguranta, nu i-a macinat o clipa gandul ca parintele lor, copilul lor, de care ii leaga acelasi sange, sta in strada, cu mana intinsa la straini, starnind manie