E tentant ca măcar o dată pe an - de sărbători - să-ţi impui să scrii tematic; dar e şi foarte greu să o faci altfel decît în registrul parodic şi intertextual al "cronicii de Crăciun" a lui Caragiale: tema sărbătorilor pare rezervată petrecerii private, tradiţiilor neschimbătoare, ritualurilor familiale, amintirilor din copilărie prea idilice pentru a fi povestite. Contaminată poate de excelentele rememorări ale lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, cărţi care au marcat anul 2004 - O lume dispărută şi Explorări în comunismul românesc -, am încercat să caut în arhiva personală urmele unui limbaj politizat al sărbătorilor de acum peste un deceniu şi jumătate. Puţinele ilustrări regăsite în grabă, în texte şi în memorie, sînt desigur banale pentru cei de o anumită vîrstă, dar tot mai necesare pentru cei foarte tineri, care riscă să nu le mai înţeleagă fără explicaţii şi glosări. Dublul limbaj al sărbătorii - cel privat şi cel public - e evocat în primul dintre volumele citate: "bîtele proveneau de la brazii de Crăciun - pardon, de la Ťpomii de iarnăť, cum li se spunea oficial"; "sărbătorile de Crăciun erau Ťsărbători de iarnăť, Moş Crăciun era Moş Gerilă" (Paul Cernat, 23, 57); în aceeaşi carte e povestită experienţa căutării bradului (Ion Manolescu, p. 146), iar despre concurenţa dintre Moş Crăciun şi Moş Gerilă găsim mărturii şi în volumul editat de cercetători de la Muzeul }ăranului Român, LXXX, Anii '80 şi bucureştenii (p. 225-226).

În primele manuale ale copilăriei mele (din anii '60) politizarea e prezentă, dar prinsă într-un cadru de euforizare a iernii care o face parcă nostalgic-acceptabilă: "Brăduleţ, brăduţ drăguţ / Ninge peste tine", "serbarea pomului de iarnă", "orăşelul copiilor" ("Tovarăşe miliţian, ce se construieşte aici? - întreabă doi copii cu ghiozdanele în spate"), Moş Gerilă, zăpada care apără semăn