Problema talk-show-urilor de televiziune pe teme culturale a devenit una foarte delicată în România, după dispariţia lui Iosif Sava. Acesta devenise un etalon în materie, reuşind să topească într-o formulă numai de el ştiută, erudiţie, spirit ludic, promptitudine în reacţii, ştiinţă a dozării (intuia perfect momentul în care trebuia să taie dizertaţiile prea savante ale invitaţilor sau să lase suspansul asupra unor răspunsuri prin introducerea faimoaselor sale reprize de muzică) şi cabotinism. Iosif Sava nu ezita să se pună pe sine în ipostaze intelectuale inadmisibile (nici pînă astăzi nu ştiu dacă unele dintre ideile pe care le formula reprezentau propria sa convingere sau juca rolul avocatului diavolului), pentru a-şi întărîta "adversarul" şi pentru a spori dinamismul dezbaterii.

Personalităţi culturale de toate vîrstele şi de toate calibrele intelectuale au încercat, în timp, să repete succesul lui Iosif Sava (Sava însuşi era la vremea respectivă comparat cu şi mai celebrul Bernard Pivot). Performanţa nu a mai putut fi însă reeditată. Poate pentru că Sava devenise între timp legendă (o legendă întemeiată pe o muncă de cîteva decenii, faţă de care nu existase nici măcar o concurenţă formală; însăşi ideea de cultură în televiziune devenise sinonimă cu numele lui Iosif Sava), iar cu legendele, se ştie, nu se poate lupta. Apoi, pentru că nici unul dintre realizatorii de dezbateri culturale din ultima vreme nu a beneficiat de confortul temporal al emisiunilor lui Iosif Sava. Grilele de programe au devenit tot mai restrictive în materie de programe culturale (teoria rating-ului), acestea durează maximum o oră şi, uneori, sînt difuzate la ore prohibitive, mult dincolo de miezul nopţii (inclusiv Nicolae Manolescu a avut parte la un moment dat de o astfel de emisiune nocturnă). Vremea cînd toţi cei de un anumit nivel intelectual se grăbeau acasă pentru a