E vorba de o soră mai mare, moartă de multă vreme şi aproape uitată - aproape uitată, dacă dispute recente n-ar fi readus-o la viaţă.

Ori de cîte ori se iveşte pe neaşteptate o capodoperă, tulburînd apele liniştite ale Convenţionalului, ea începe să fie urmărită cu ochi invidioşi, agresivi ori suspicioşi: Cum de a fost posibilă o asemenea apariţie? Din ce a luat naştere minunea? Credem de obicei că lumea e "normală", că răsturnările spectaculoase sînt improbabile; sau că noutăţile nu sînt atît de noi pe cît par la prima vedere.

Aşa s-a întîmplat şi cu Lolita lui Vladimir Nabokov. După ce toţi puritanii şi precursorii lui politically correct au încercat să o distrugă, după ce marxiştii de toate speciile s-au unit pentru a găsi în paginile romanului noi argumente referitoare la "putreziciunea culturii burgheze decadente", a venit în fine şi rîndul istoricilor literari, fiinţe la care puritanismul victorian, corectitudinea politică şi marxismul se unesc natural, într-o simbioză perfectă. Ei încearcă punerea în discuţie a Lolitei pe căi academice: astfel, romanul lui Nabokov din 1958 n-ar fi original, din moment ce cutare autor englez ori cutare autor francez au scris romane asemănătoare pe aceeaşi temă, şi asta încă din anii '40, adică înainte de apariţia best seller-ului nabokovian. Moralismul, marxismul şi gîndirea corectă politic îşi găsesc astfel măcar o consolare - oricît de vagă! Din exigenţă profesională, chiar şi România literară s-a făcut ecoul amintitelor suspiciuni.

Tentaţia de a dovedi că miracolul nu-i miracol, ci are o sursă extrem de pedestră, e veche de cînd lumea. Numai că, în cazul unui autor precum Nabokov, toate încercările de diminuare se sfarmă una după alta, lovite de platoşa geniului. Sursa ultimă a inspiraţiei lui Nabokov rezidă în Nabokov însuşi. Istoricilor literari în căutare de antecedente comp