Dezastrele zilei se măsoară prin revanşa somnului, fiind dat sărmanului om să-şi trăiască vârstele cu ceea ce fiecare dintre ele îi adaugă sau îi retrage. Cu misterul lui fiziologic, cu visele sale, somnul instaurează un armistiţiu, îmbăindu-l pe cel cufundat în sinele lui permanent - adică cel mai ascuns şi chiar lui însuşi necunoscut - în ape reparatorii. Acel sine clamoros, pus pe aventuri în spaţii deschise sau claustrat, în timp suspendat sau tocmai bun de cutreierat înainte ori înapoi. Trista condiţie a binarei stări trezie/somn (sau somn/trezie?) cade pe seama lucrării timpului, cu prisosinţă la subiecţii la care somatic se observă contagiunea între cele două fundamentale stări. Contagiune ce răpeşte fiecăreia dintre ele genuitatea, exclusivitatea, puritatea, esenţa structurală.
Un cotidian deficitar la ispitele compactului bloc al realităţii versus visul târându-se pe şleauri istovite diagnostichează reaua poziţionare a eului faţă de gravitaţia ce se pregăteşte să-l centrifugheze. Când energicul "visător" de altădată, acum cu o tot mai subţire aură în jurul genunchilor, împinge cu tot mai multă greutate pereţii văzduhului, insul nemaidorindu-şi decât ca ziua de astăzi să nu fie mai păcătoasă decât cea de ieri, cea de mâine, decât aceea de azi. Când magnificelor vise colorate, muzicoase, parfumate, sacru carnale şi triumfal aeriene ale tinereţilor şi chiar ale stabilei maturităţi le succed altele la limita normei ludice, modeste, trudnice, cu premoniţia nerealizării şi verdictul uitării înainte de a fi consemnate în prima clipă a deşteptării.
Se dă vina pe numărul crescând de pastile ingerate de cel care, pe variatele metehne ale senectuţii, pe starea de inconfort moral a românului la începutul celui de al treilea mileniu, îşi trage peste umeri o plapumă subţiată. La ore tot mai înaintate. S-ar mai spune că degradării în serie a
