Nu există noroc, a spus Borges într-o conferinţă, şi a explicat apoi: "Ceea ce numim noi noroc este de fapt ignoranţa noastră despre complicatul mecanism al cauzalităţii". Acelaşi lucru
s-ar putea spune şi despre hazard, care e cînd noroc, cînd ghinion, deşi un mare profesor de matematică le explica studenţilor săi că zarul, chipul cioplit al hazardului, n-are nici memorie, nici conştiinţă. Cu toate acestea, cînd vorbesc de "hazard obiectiv", suprarealiştii par să ştie destule tocmai despre memoria şi conştiinţa zarului, norocului, întîmplării. Iar cea mai frumoasă definiţie a hazardului rămîne, pentru mine, cea preluată de Michel Tournier de la un călugăr: "Hazardul este Dumnezeu călătorind incognito".
M-am gîndit la toate acestea încercînd să cîntăresc cît noroc a intrat în primele mele întîlniri cu diverşi scriitori, pe vremea cînd eu abia dacă le ştiam chipul din poze, iar ei, desigur, nu aveau nici cea mai vagă idee că existam, că îi citeam şi că, pe unii, îi învăţam la şcoală. Mai toate aceste secvenţe, pe care aproape că le uitasem au ceva minor, chiar caraghios, ca un zîmbet poznaş al sorţii care nu vrea să se ia încă în serios. Întîlnirea cu unii a rămas la acea unică secundă cînd întîmplarea a făcut să ne intersectăm, şi nimic din viaţa mea ulterioară nu m-a determinat s-o privesc altfel decît ca pe o frumoasă efemeridă. Alteori însă, tot fără să primesc vreun semn, vreun clin d'oeil al sorţii, acea primă întîlnire bizară, sau nereuşită, sau nesemnificativă s-a dovedit un început pentru o mult mai complicată înlănţuire de destine.
Nichita Stănescu
Era vară, eram studentă. Treceam, spre casă, prin Grădina Icoanei. Deodată a apărut în faţa mea un om care, poate datorită felului în care îşi ţinea capul, părea foarte înalt. Privea cumva la nivelul cerului, al norilor, fără a risca să-şi încrucişeze