E, uneori, o asemănare ciudată între sfîrşeala de după banchet şi liniştea ce-i urmează unui naufragiu, între anumite pînze de Tizian şi de Géricault. Tristeţea reţinută a epuizării tuturor plăcerilor şi luciditatea care nu mai aşteaptă nimic sînt stări care trec una în alta, la limită, cînd din fostele lor tensiuni rămîne să primeze anecdota. Un astfel de chef bufonard, din cînd în cînd stropit cu apă rece, pe corabia nebunilor, unde conduce, bunăoară, vreun Calabacillas, descrie Ion Cristofor,"critipoet" echinoxist, în volumul de versuri Sărbătoare la ospiciu, publicat de curînd la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Este o poezie cu muze reci, scrisă parcă în urma bărcilor care pleacă definitiv, într-un stil amestecat, cînd înalt-sentenţios, cînd jucăuş-bagatelizant. Foloseşte, altfel spus, procedeul, drag uneori caricaturiştilor, de-a încadra feţe de azi în tablouri vechi şi celebre ce devin, aşa, deodată, caraghioase. Ion Cristofor mizează pe contrastele care dau, pînă la urmă, dependenţă reciprocă, ajustînd "canonicul" după cotidian şi invers. Contururile sînt, aproape întotdeauna, ale unor situaţii arhetipale sau, pentru cititorul de literatură, măcar validate cultural. "Pasta" cu care le umple este cea a Clujului tricolor, unde "azi e zi de sărbătoare/ Fanfara militară cîntă marşuri eroice în parc/ Toţi vom lua pastile roşu galben albastre", a jurnalelor de ştiri sau, mai ales, a măruntelor "accidente" personale, care au, întotdeauna, motivaţii mult mai nobile decît am putea crede. Descrie, în poezii scurte, cu titluri vag solemne, o lume a veşnic-repetabilului, a produselor de serie, în care Titanicul naufragiază în fiecare zi şi momentele "epocale" se consumă rapid, la o cină frugală, între două titluri de ziar. Volumul e un "raport de activitate", compus cu stîngăciile stilului aproape administrativ, de petiţie întîrziată, făcută din "cîteva dator