Povestea acestui interviu e lungă. Lungă de mai bine de doi ani.
L-am cunoscut pe Raymond Federman în septembrie 2002, la Neptun, în timpul primei ediţii a Zilelor şi Nopţilor de Literatură. Eram cam stingher pe acolo, dar foarte dornic să stea de vorbă, iar într-o noapte l-am rugat să vină cu noi departe de lumea dezlănţuită a lecturilor de poezie şi a conversaţiilor literare, ca să facem un interviu. Am vorbit aproape numai în franceză, iar discuţia s-a înregistrat o parte pe un reportofon, o parte pe un altul. O altă conversaţie am înregistrat-o eu (I.P.) în autocarul Uniunii Scriitorilor, pe drumul de întoarcere de la mare. Din aceste două întîlniri (o bucată din discuţia nocturnă de la Neptun s-a pierdut prin meandrele Institutului Francez - caseta împrumutată lor s-a întors sub forma unei înregistrări de muzică) care se întretaie a luat naştere acest interviu.
- V-a fost greu să-ncepeţi să publicaţi în America?
- Dacă eşti publicat nu înseamnă că te şi citeşte cineva. Cînd am început eu să scriu, era o perioadă bună pentru scriitorii debutanţi, o perioadă a experimentelor în care editurile vînau nume noi, încercări noi. Iar eu trecusem prin travaliul unui doctorat Beckett, Beckett pe care-l iubesc, pe care l-am cunoscut foarte bine şi la care mă raportez de fiecare dată cînd scriu ceva.
- Aici lucrurile sînt complicate pentru tinerii scriitori. Editurile îi acceptă greu şi nici nu există o piaţă de carte viabilă care să-i facă măcar cunoscuţi, dacă nu bogaţi.
- Nici în America lucrurile nu stau altfel. Sînt librării cît un supermarket în care găseşti şi vreo două cărţi de Federman, dar tocmai a ieşit din tipar ultima carte a lui Stephen King, iar cărţile lui Federman sînt împinse mai în spate. Şi dacă nu se vînd în ritmul cărţilor lui King, în cîteva zile sînt returnate editorul
