Spiritul se perfecţionează pe măsură ce trupul îmbătrâneşte.

Orice vârstă îşi are forţa ei proprie.

Eugčne Delacroix - "Le Journal"

Mă temeam de această aniversare a lui Odin Teatret la care mă duceam şi care, ştiam, avea să fie cea din urmă, cel puţin pentru mine, tot aşa cum mă temusem odinioară de reîntâlnirea cu o prietenă, după o despărţire de zece ani. "O să-ţi recunoască ochii", m-a încurajat cineva, dar, din fericire, proba recunoaşterii n-a avut loc. De data asta, însă, n-aveam nici o şansă să mai scap. Şi cum eram convins că, uitându-te la "celălalt", ai dinaintea ta o imagine a propriei îmbătrâniri mult mai limpede decât dacă te-ai privi într-o oglindă, trebuie să admit că perspectiva de a mă revedea astfel multiplicat mă speria. Sigur, cunosc celebra reacţie a domnului Keuner, dublul lui Brecht, care "păleşte" când camaradul lui, vrând să-l liniştească, îi spune "Nu te-ai schimbat!", numai că pe mine mă aştepta o încercare infinit mai grea, căci urma să mă aflu faţă în faţă cu o mulţime de prieteni pe care nu-i mai văzusem vreme îndelungată. Aşa că atunci când mi-am zvârlit privirile peste băncile din "sala neagră" de la Odin, nu m-a surprins deloc senzaţia că mă uit la un tablou de Goya, o adunare de fantome reunite în jurul lui Eugenio Barba, un Barba care, dimpotrivă, îmi apărea ca dublul lui Dorian Gray. Această energie insolentă, această lumină orbitoare, această constantă provocare se vor nărui oare vreodată, dându-şi la iveală fisurile, cum se întâmplă în ultimele pagini ale romanului lui Wilde? Fascinaţia pe care continuă să o exercite nu vine şi ea tot de aici? Nişte supravieţuitori se confruntă cu un prieten apropiat, fremătând de viaţa pe care ei nu o mai au! Iar noi, toţi cei reuniţi la Holstebro, nu formăm noi oare un cor, un cor adevărat care, în ansamblul lui, stă mărturie pentru nea