Din cuprinsul interesantului volum de evocări al lui Dan Ciachir, Cînd moare o epocă, II, ne-a reţinut îndeosebi atenţia capitolul intitulat, cu o tentă de mister, Amintiri secrete, consacrat lui Eugen Barbu. în calitate de colaborator, într-o scurtă perioadă a tinereţii, al revistei Săptămîna, autorul a avut prilejul a-l cunoaşte din apropiere pe faimosul "patron", în legătură cu care relatează o serie de întîmplări, pe un ton alb, cu ceva din aerul neimplicat al unui grefier. Un elogiu adus compromisului romancier ar suna compromiţător la rîndul său, precum un soi de complicitate, iar o condamnare brutală n-ar cădea nici ea prea bine din partea unui condei care e de presupus că, la începuturile sale, s-a bucurat de-o anume benevolenţă a rău famatului "patron". Evitînd extremele la fel de inoportune, Dan Ciachir dibuie linia justă, obiectivă a rememorării, de real folos atît istoriei literare, care-şi are sertarul său ispititor de "mică istorie", cum spun francezii, cît şi cititorului pur şi simplu ce are ocazia a medita la "grandoarea şi decadenţa" unui scriitor tipic epocii comuniste, "grandoare şi decadenţă" nu în ordine succesivă, ci într-un inextricabil amestec, precum o descompunere fosforescentă...

Să observăm din capul locului că Eugen Barbu are, în percepţia noastră, a celor ce i-am fost contemporani, un statut de personaj cel puţin tot atît de caracteristic cît şi opera sa cu înfăţişări neîndoios valoroase, dar acut inegală, impregnată păgubitor de conjuncturalisme şi, hélas, tangentă la plagiat. Barbu a fost un "princepe" în domeniul literaturii şi publicisticii, fastuos şi corupt pînă-n măduva oaselor, poftind a dispune de-o putere prin derivaţie, în funcţie de cea a cîrmuirii totalitare, urmărind a-şi exercita o autoritate violentă, teroristă, asupra indezirabililor, asupra confraţilor mai mult ori mai puţin insubordonabili regimului (