"Mai puneţi mîna

pe un prieten..." Există undeva, mai rar dincolo de noi, cu siguranţă în noi, o platoşă. De cele mai multe ori e construită din sentimente. Ca un "zid de fiinţe iubite", cum declara, iubind, Liiceanu. Şi fără de care nu am putea exista. În orice luptă pe care o dăm (cu noi înşine, e cel mai greu!), "zidul" acesta ne ajută. Să vedem ce este înăuntrul aproapelui. Căci, dacă nu el, aproapele, atunci cine ne va sprijini în labirinticul drum de fiecare zi, în necunoscutul ieşit în cale atunci cînd (fireşte!) nu vrem, în nevăzutul lumii dezlănţuite? Cine ne va ajuta să ne descoperim? O pleiadă de metafore, veţi spune, şi atît. Nu. Nu este chiar aşa. Orice metaforă are o istorie, o poveste a începutului de drum. Fiecare dintre noi are un astfel de zid. Pentru unii, el înseamnă prieteni. Pentru alţii - familia. Pentru mulţi - interesele, ambiţia, cariera. Pentru noi (?) - o carte. Paradox sau nu, "a pune mîna pe o carte" mi se pare o necesitate. Ca atunci cînd respiri, cînd mănînci, cînd dormi sau cînd iubeşti. E mai mult decît o simplă prezenţă sau o acţiune. Aşa cum avem o culoare preferată, un stil în a ne îmbrăca sau în a scrie, îndrăznesc să cred - şi să afirm - că avem şi o carte de suflet. Nu spun autor. O carte ar putea include, în fapt, o suită de cărţi - le aduni acolo, în suflet, te hrăneşti cu ele, îţi ţin de urît sau te consolează cînd simţi că nu mai poţi. Dar, ştim că există "un alt capăt, mereu un alt capăt"... Cel puţin aşa mi-a spus cineva. M-am trezit cam tîrziu şi aş fi vrut să-i mulţumesc lui Zigu Ornea pentru că m-a incitat să-l descopăr pe Mihail Sebastian. O fac acum. Acolo unde a plecat, a luat şi o parte din mine... Jurnalul lui Sebastian este una dintre cărţile mele de suflet. Nu sînt multe. Şi nici nu cred că ar interesa pe cineva ce gusturi am! Vreau doar să vă spun că am aflat de la Camil Petrescu că "sufletele tari