De ani buni de zile am pe birou, în fiecare dimineaţă, toată recolta de ziare a zilei. Frumoasă meserie, asta care te obligă să citeşti ziarele în zori! În atari condiţii, este greu să mai faci distincţia între obligaţia profesională şi plăcerea personală cînd vine vorba de jurnale. Şi totuşi. De aceiaşi ani (buni!) de zile cumpăr "pentru sufletul meu", cu osîrdie, două publicaţii. Una din ele este Dilema. Am primit cu un soi de bucurie neîncrezătoare şi cîrcotaşă apariţia, la vremea ei, a Dilemei, atrasă în egală măsură de numele din fruntea ei şi de promisiunea ludică din spatele ei. Nu m-a fermecat. Opţiunea mea de cumpărător de Dilema este făcută în cunoştinţă de cauză şi este un act de voinţă. Pentru că:

Este o revistă culturală care operează cu culturi, nu numai cu "cultură". Găsesc în ea modele, valori, paradigme şi şcoli de gîndire. Găseşti limbaje, semnale, atitudini şi reacţii. Idei, mode, capricii şi standarde. Prototipuri, arhetipuri şi stereotipuri. Lecturi care expun, te expun, propun şi s(u)pun. Găsesc în Dilema un caleidoscop de teme - cu modele structurate după legi interne şi care, odată întors ocheanul, pot căpăta forme şi frumuseţi noi. Este o agora virtuală bogat populată. Îmi place în mod particular "democraţia" practicată, alăturarea pe pagină a celor mai diverse opinii şi voci, cu relevanţa la temă ca singur criteriu. Îmi place modul în care se încurajează dialogul cu cititorii şi, mai ales, modul firesc în care cititorul devine "scriitor la Dilema". Îmi plac modestia unora şi paraponul altora, ambele "normale", ambele acceptate. Îmi place curcubeul socio-profesional al Dilemei , care nu încetează să mă uimească. În deplină modestie pot povesti cum numele mi-a fost recunoscut pe unde paşii m-au purtat ca traducător al "cronicuţelor" lui Andrei Codrescu mai degrabă ca orice altceva. De la studenţi la agenţi

imobiliari, de la oa