prima uşă la dreapta, post-lamentaţie Aşadar, despre uşi vorbeam în ultima poveste - despre uşi şi despre starea lor de graţie post-socialistă, un post- în care eu cred că sîntem în pericol de a pierde una dintre cele mai banale expresii din cîte existau pe lume şi în limba română: s-a crăpat uşa şi... În comunism, milioane în continuă creştere de români abia aşteptau să se crape uşa: mai intra o pereche de blugi sau un casetofon, mai ieşea un disident sau o scrisoare. În epoca termopanului şi a windows-ului, ideea de uşă crăpată e desuetă - ba chiar suspectă, aud pe cineva, om cu nas fin. Şi, în fine, cădeam de acord săptămîna trecută că în noaptea de 12 spre 13 decembrie, pe ultima uşă deschisă a anului electoral, a intrat Traian Băsescu, cel de-al patrulea preşedinte al republicii noastre. Tocmai din motivul acuzelor preliminare că n-ar avea vizaj prezidenţial, Băsescu se lasă privit din mai multe unghiuri. Văzut din semiprofil, aduce cu Laurent Fabius; văzut din profil, mai de jos, juri că este Chirac la juneţe; numai că, agasat el însuşi de atîta francofilie maxilo-facială, tot el transmite cu varii prilejuri mesaje spre Paris că tot cu americanii va rămîne, răzbunînd astfel trei generaţii întregi de bunici autohtoni luaţi de valul istoriei, care înjurau în barbă pe cînd Yves Montand se dădea în bărci cu comuniştii. Văzut din faţă, Băsescu este Băsescu. În asta constă şi marele său avantaj. Băsescu are, mai mult decît oricine altcineva din politica noastră de astăzi, o şansă deplină. Adică vine după Iliescu 1, Constantinescu şi Iliescu 2 şi nu prea seamănă cu nici unul, deşi are de la fiecare cîte ceva: de la unul a luat popularitatea şi populismul, de la altul a luat votanţii, iar ultimului i-a ucis simbolic fiul simbolic. Este primul preşedinte care fumează de stinge, capabil să hăhăie fără a fi neapărat vulgar şi să bea pe stradă direct din sticlă fără