O greşeală stupidă, care îmi aparţine în totalitate, mă obligă să revin asupra articolului meu de săptămîna trecută. Scriind despre cariera militantului comunist francez Jean Kanapa (1921-1978) notam că, în 1948, tînărul Kanapa, "de origine sănătoasă (fiu de bancher evreu) însă dispus să... (etc.)" a fost numit la conducerea revistei teoretice a PCF, La Nouvelle Critique. Aşa-mi trebuie dacă nu trimit uneori textele la timp şi ajung să nu mai recitesc ce-am scris. Fraza corectă şi logică era: "un tînăr cu origine nu tocmai sănătoasă (fiu de bancher evreu) însă dispus să se dovedească inflexibil în demascarea duşmanilor din exterior ai partidului precum şi a deviaţioniştilor şi a fracţioniştilor din interiorul acestuia". Sigur, Parisul anului 1948 nu era Bucureştiul lui Gheorghiu-Dej. Copiii de bancheri nu se prea înghesuiau să ajungă militanţi de prim rang ai Partidului Muncitoresc Român. La Paris, tovarăşii lui Maurice Thorez se arătau, în această privinţă, mai toleranţi. Familia Kanapa imigrase, de altfel, din Europa răsăriteană. Bunicii lui Jean ajunseseră în Franţa la sfîrşitul secolului al XIX-lea, iar patronimul Kanapa ar fi însemnat "canapea"; de unde, titlul cronicii la cartea lui Boujut din Le canard enchaîné, trimiţînd la o comedie de acum vreo 15 ani: Promotion kanapé. Tatăl, pornind ca simplu funcţionar de bancă, a avut o ascensiune fulgurantă. În timpul Ocupaţiei, Kanapa-tatăl şi asociatul său au fost victimele arianizării. În 1941, familia se duce în "zona liberă", lîngă Grenoble. Tînărul Jean revine clandestin la Paris, dar nu pentru a participa la mişcarea de rezistenţă, ci pentru că era îndrăgostit lulea de o jună, cu care se căsătoreşte în 1942. Michel Boujut presupune chiar că atît ura manifestată ulterior faţă de Sartre, cît şi fanatismul ideologic se datorează şi unui sentiment de frustrare: în timpul războiului, Kanapa n-a fost nici cu ad