Despre ridicul şi despre penibil Se spune că ridiculul ucide, dar nu e adevărat. Mai curînd aş zice că ridiculul consacră. Mai mult decît atîta, celor astfel consacraţi li se mai şi atribuie atitudini, gesturi sau vorbe de un ridicul memorabil dar mai mult sau mai puţin apocrife. Un exemplu faimos la noi a fost politicianul D.R. Ioaniţescu. E foarte bine că ridiculul nu ucide. Cel mai adesea e inocent şi simpatic. (Zicînd acestea nu sînt dezinteresat: nu o dată m-am aflat în situaţii ridicule, de care mi-am dat seama pe loc sau mai pe urmă, cîteodată amuzîndu-mă şi eu, alteori însă fireşte că nu. Dar de cîte ori nu voi fi fost ridicul fără să-mi dau seama?) Nu vreau să zic cîtuşi de puţin că m-aş crede simpatic; unora poate le sînt, altora desigur nu, celor mai mulţi fără îndoială indiferent. Dar veţi vedea imediat că nu am conştiinţa atît de uşoară. Păstorel Teodoreanu spunea despre nu mai ştiu cine că e ridicul fără haz. Aceasta încape mai degrabă în categoria penibilului. Sigur, poate exista şi penibil cu haz, dacă e relatat de un martor maliţios, dar nicidecum cu girul celui în cauză. Penibilul e rareori inocent şi niciodată simpatic. (Trebuie să mărturisesc că m-am aflat de cîteva ori şi în situaţii perfect penibile: cînd îmi amintesc, mă sufocă o ruşine insuportabilă şi mă detest.) (Dilema nr. 302) Alexandru PALEOLOGU Exerciţiu de admiraţie De cîte ori ies în oraş, fac un exerciţiu de... admiraţie. Efectiv număr cîte femei frumoase văd pe stradă. Vă rog să mă credeţi: întotdeauna am găsit cel puţin 20. Aproape zilnic. Numai în Bucureşti. Dar şi în călătoriile mele prin ţară am constatat aceeaşi frecvenţă a frumuseţilor. Dat fiind că rezervele de petrol nu mai sînt ce-au fost, cărbunele care se mai găseşte e de calitate inferioară, gazul metan îl aducem de la ruşi şi că deşi "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă", eu cred că singura bo