* Alexandru/ Alexander (SUA, 2004), de Oliver Stone. Existau motive perfect întemeiate de a-l antipatiza pe Oliver Stone şi de a-i dori să pice în cap de la înălţimea vechii lui ambiţii de a face o superproducţie de autor despre Alexandru cel Mare. Să ne amintim doar de groaza cu care, pe la mijlocul anilor '90, asistam la transformarea filmului său Născuţi asasini în cel mai important subiect de discuţie cinefilă al momentului - filmul despre care era musai să ai o părere, deşi orice părere cît de cît articulată nu putea fi decît contra naturii filmului, aceasta fiind bălmăjeala. Cît despre Alexandru, cum să nu vrei răul unui film care nici n-apucă să se termine că şi începe să-şi facă propria cronică elogioasă? "Succesele altora păleau pe lîngă înfrîngerile lui", notează un scrib după dictarea unui vechi tovarăş de arme de-al lui Alexandru, Ptolemeu (Anthony Hopkins), care ne şi explică trist că e un lucru normal, ba chiar un lucru bun, ca marii vizionari să eşueze, deoarece marile viziuni ne obosesc pe noi, oamenii de rînd, sînt mai mult decît putem noi să primim. N-aş putea să-mi bag mîna în foc că scribul îşi nota toate astea; scria suspect de repede - atît de repede, încît ar fi putut la fel de bine să-şi umple papirusul cu desene obscene. E uşor să rîzi de Alexandru: o bună parte din ce face Stone aici e greşit, sau plicticos, sau ridicol. Dar dacă se întîmplă să crezi că declinul cinematografului american e legat de reducerea numărului de obsedaţi de la Hollywood, dacă eşti tentat să ţii cu un artist - ce-i drept, unul confuz, dar în nici un caz un impostor - care îşi proiectează obsesiile personale, chiar şi-n devălmăşie, într-un format de superproducţie, atunci s-ar putea ca Alexandru să te prindă. Pe mine m-a prins aşa cum m-a prins, de pildă, Ultima ispită a lui Hristos: ca şi Scorsese, Stone a crezut, probabil, că e omul potrivit cu medium-ul potr