Vine un moment în viaţa unei naţiuni cînd gesturile istorice nu mai fac nici jumătate de punct de rating la televizor. Cînd marile jertfe nu mai presupun prea mult efort fizic şi dealtfel nici un fel de pericol personal. Cînd nici măcar ţara nu mai vrea de fapt să fie salvată, deşi tu încerci cu tot dinadinsul - la fel ca în povestea cu bătrînica oarbă pe care un binevoitor o trece strada, deşi ea voia să rămînă pe trotuarul de vis-à-vis . ar, chiar şi în aceste momente de lasă-mă să te las, există un gen de întîmplare care enervează lumea, fără ca lumea asta să-ţi poată explica de unde-i vine fandacsia: gimnastele care pozează goale pe drapelul României ori, mai rău, numirea de unguri în posturi guvernamentale. Împotriva căreia trebuie să luptăm, pînă la unul, sau, cel puţin, pînă cînd vom găsi motivele... E un pic bizar, dacă stai să te gîndeşti (dar n-ai cum, cînd ţara cere ajutor de urgenţă...). Şi totuşi, pînă acum nimeni n-a încercat să ne salveze de medici maghiari. De ingineri, profesori, poeţi sau prezentatori TV maghiari. Cu toate că, practic, ei au mai multe şanse să-i omoare cu injecţia sau să-i zăpăcească din vorbe pe bieţii majoritari. În schimb, prefectul, trimis al Guvernului român în teritoriu, nu poate fi decît român, întrucît doar el înţelege perfect politica românească de la centru şi doar în el poţi avea încredere că o aplică. E un fapt dovedit: pînă acum n-am avut decît prefecţi români şi ei au implementat ferm toate programele de interes naţional: deszăpezirea, urmărirea lucrărilor de primăvară, introducerea de noi taxe şi impozite pentru propăşirea naţiei. Cu prefecţii noştri, ţara a mers bine. Doar ei înţeleg să ne apere toate tradiţiile, inclusiv aceea care cere ca funcţia să te îmbogăţească. Serios vorbind, momentul ăsta e mai degrabă trist. Cu toată parada de vorbe despre marile succese ale democraţiei româneşti, reacţia la numirea