Un prozator englez, J.B. Priestley, povestea undeva despre satisfacţia pe care i-o oferă statura lui impozantă, umerii laţi şi barba lungă şi stufoasă. "Ce plăcere să dau sfaturi oamenilor, mai ales cînd nu mă pricep deloc şi habar n-am despre ce vorbesc", scria el. Cu un umor tipic britanic, omul dezvăluia contrastul dintre firea lui delăsătoare şi ezitantă şi impresia pe care o crea aspectul său fizic, mărturisind cinic că nu găsea plăcere mai mare ca atunci cînd el, veşnicul încurcă-lume, era acostat de cunoscuţi şi necunoscuţi care-i cereau sfatul, bazîndu-se pe aspectul său de patriarh al tribului. "Propriile mele treburi mi le administrez cu tot atîta grijă, atenţie concentrată şi iscusinţă ca şi un tenor irlandez beţiv - să zicem... Nu sînt în stare să fac planuri şi chiar dacă aş izbuti, nu m-aş putea ţine de ele... Dar pentru că am o înfăţişare atît de greoaie, un glas profund şi pentru că fumez pipă [...], oamenii îmi cer sfatul." Atunci - spunea Priesley - venea momentul său de glorie: "Mă aşez bine în fotoliu - un trup masiv, de aproape o sută de kilograme -, adopt un ton de protagonist al unei drame şi, făcînd gesturi impresionante cu pipa, îmi dau drumul: «Mde, tot ce pot să-ţi spun este că dacă aş fi în locul dumitale...». Iar în sinea mea încîntarea ţîşneşte spumoasă ca dintr-o sticlă de şampanie"1. Din păcate pentru mine, eu m-am aflat întotdeauna de cealaltă parte a baricadei sau, mai precis spus, în talgerul celălalt - înălţat sus de tot - al balanţei. Am trăit de zeci de ori, însă pe invers, aceleaşi situaţii. Sînt lung (un metru optzeci şi şapte), abia trec de şaizeci de kile şi de cîte ori încerc să-mi las barbă, fie mă irit îngrozitor şi-mi umplu obrazul de coşuri de adolescent nedus la femei, fie îmi creşte o flocăială ca de ţap. Fie amîndouă. E uşor de bănuit ce şanse am într-o discuţie cu un patriarh à la Priestley. Mai trist e că fie