O îngrijorare s-a răspîndit prin mediile jurnalistice, bine chibiţată de pe margine de activiştii PSD, rămaşi mofluzi în Parlament, după pierderea instrumentului puterii: aceea că preşedintele Băsescu e cezaric, că e bonapartist, că violează Constituţia. Cum toată lumea ştie, din punctul de vedere al legalităţii, preşedintele Iliescu a fost un anti-model. El a făcut revoluţia, confiscînd-o; ne-a salvat de război civil, declanşîndu-l; a format cetăţeni, chemînd minerii; a ocrotit proprietatea, consfinţind naţionalizarea; şi a respectat Legea electorală, încălcînd Constituţia. După astfel de lecţii de constituţionalism, te-ai fi aşteptat ca spiritul civic obişnuit cu violurile fostului preşedinte să fie amuzat de instigaţiile platonice ale celui care tocmai s-a instalat. Ei bine, nu! Urechile obişnuite cu vacarmul au început să sufere la auzul îndemnului vehement; sensibilităţile deprinse cu mîrlănia nu mai pot suporta cearta; nările asfixiate de putoare, deodată se irită de împrăştierea ei - pe scurt, acolo unde preşedintele Iliescu izbea, preşedintele Băsescu admonestează. Iar asta a stîrnit îngrijorare! Diferenţa de tratament merită explicaţii. Două sînt imediate. Prima afirmă că infracţiunea timorează, în timp ce normalitatea exacerbează. În timpuri totalitare, cînd abuzul e imens, reacţia de apărare e aproape nulă. În timpuri normale, cînd abuzul e relativ, reacţia de apărare e viguroasă. La stimul disproporţionat de mare, reacţie disproporţionat de mică. Şi reciproc: la stimul pasabil, reacţie majoră. Toată diferenţa care întemeiază prima explicaţie se trage din existenţa ori inexistenţa spaţiului public. Regimul totalitar interzice spaţiul public - anume absenţa lui face atît ca abuzul să poată fi imens, cît şi ca reacţia de apărare să fie aproape nulă, în ciuda abuzului imens. Regimul Iliescu a fost un regim al guvernării prin conspiraţie. Ca urmare, cul