Nu am avut prejudecăţi cînd am văzut anunţat filmul Bărbierul din Siberia duminica trecută la TVR1. Auzisem tot felul de vorbe despre el, de cînd a fost prezentat în deschiderea Festivalului de la Cannes din 1999, dar nu le-am luat în seamă. Pur şi simplu, eram virgin cînd a început filmul. Virginitatea mea nu era numai impusă, ci şi naturală. Văzusem, în tinereţe, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Cîteva zile din viaţa lui Oblomov sau Oci ciornie , dar asta se întîmplase de mult şi nu-mi mai aminteam mare lucru din ele - am păstrat în minte doar o atmosferă specială, de tihnă rusească asezonată cu ceaiuri şi umbreluţe de dantelă. (Iată cum virginitatea se poate reface şi odată cu trecerea vîrstei.) Aşa stînd lucrurile, m-am aşezat să văd filmul lui Nikita Mihalkov deschis ca o floare. Şi bine am făcut. Aşa am putut să mă bucur de trei ore plăcute. Căci ăsta e cuvîntul: Bărbierul din Siberia e un film plăcut. Dacă aş fi fost mai tînăr, m-ar fi iritat, cu siguranţă, o groază de lucruri. M-ar fi enervat, de exemplu, povestea trasă de păr cu sergentul american care nu a auzit de Mozart, care îl obligă pe cadet să zică I don't give a shit about Mozart , iar tînărul se încăpăţînează să rămînă cu masca de gaze pe figură pentru că "Mozart e un mare compozitor" şi sergentul sfîrşeşte prin a recunoaşte şi el acest lucru. M-ar fi enervat şi replica demonstrativă a sergentului de la final: "E rus! Asta explică totul!" - lasă că un american care nu a auzit de Mozart e greu de crezut că ştie multe lucruri despre sufletul rus... M-ar fi enervat faptul că, în Rusia anului 1885, nefiresc de mulţi moscoviţi ştiau engleza la perfecţie, ba, mai mult, că preferau să vorbească engleză chiar şi între ei. Şi, una peste alta, m-ar fi enervat accentele melodramatice ale poveştii de dragoste trăite de americanca Jane Callaghan şi Andrei Tolstoi - cu scene în care cei doi ratea