interviu cu Petre BARBU În cursul acestei luni, va apărea la Editura Polirom, în Colecţia "Ego. Proză", romanul Blazare, de Petre Barbu. Petre Barbu a scris pînă acum alte trei cărţi de proză, bine primite de public şi de critică, (Tricoul portocaliu fără număr de concurs; Dumnezeu binecuvîntează America; Ultima tresărire a submarinului legionar) şi piese de teatru care au fost montate pe scenele din Bucureşti şi Tîrgu Mureş sau au fost nominalizate sau premiate de UNITER.

Îţi cîştigi existenţa lucrînd în presă (la revista Capital). De obicei, asta mănîncă foarte mult timp şi energie. Cum de mai ai timp şi dispoziţie să scrii literatură? Timpul sau dispoziţia contează mai puţin. Important este să am ceva de spus pentru scrisul meu: o idee, o viziune care se transformă în obsesie, o imagine care se poate dezvolta. Atunci, indiferent cîte ore stau la redacţie, cît sînt de obosit sau ce mizerii mi se întîmplă pe parcursul unei săptămîni, nu contează decît scrisul meu. "Povara" slujbei de pe urma căreia, mulţumesc lui Dumnezeu!, îmi plătesc rata, întreţinerea şi lumina nici n-o mai simt. "Povara" devine enervantă în perioadele în care nu scriu pentru mine, cînd, de exemplu, trebuie să scot de pe reportofon un interviu îmbîrligat pentru Capital, care-mi mănîncă trei-patru ore din viaţă, şi atunci mă gîndesc cu furie cîte pagini aş fi citit în acest timp din Philip Roth. Totuşi, dacă nu aş avea slujba asta de scribălău la revistă, n-aş putea să trăiesc pentru scrisul meu. Scrii şi proză, şi dramaturgie. Care dintre cele două îţi oferă cele mai mari satisfacţii? Scrisul este o bucurie miraculoasă, indiferent că este un text de proză sau o piesă de teatru. Dar există o diferenţă netă între "ecouri". Cînd scrii proză, nu te vede nimeni. În schimb, în dramaturgie, receptarea este mult mai directă. Am avut norocul ca vreo trei piese să-mi urce pe scenă şi pot spune