Într-o carte de acum patru decenii, Contrecensures , J-F-Revel consacră cîteva articole pline de vervă avangardei, destul cît să fie taxat drept un reacţionar şi, implicit, un om de dreapta (chit că Revel era în acel moment - să citeşti şi să nu crezi - un susţinător al lui Mitterrand). Avangarda, spunea el, a devenit un gen în sine; a impus ideea că în artă contează doar gestul care "înnoieşte"; că dificultatea e consubstanţială operei înnoitoare. Şi că - iar aici Revel dădea întreaga măsură a talentului său polemic - plictiseala a devenit criteriu al valorii: publicul e condamnat la o resemnare entuziastă. În fine, imaginea creatorului revoluţionar cuprinde cîteva trăsături consacrate - multă vreme neînţeles, abordează teme noi care scandalizează publicul, are împotriva lui o critică opacă, nu se vinde (nici la propriu nici la figurat) etc. Atît s-a vorbit despre avangardă, încît am crezut că nimeni n-ar îndrăzni să se ocupe de ariergardă. Iată că minunea s-a produs graţie lui Marx. Nu Karl, ci William, William Marx, profesor universitar, ce coordonează un volum colectiv intitulat Ariergardele în secolul XX (Cealaltă faţă a modernităţii estetice) Presses Universitaires de France. Ca să nu se creadă că la mijloc este o manevră a neo-conservatorilor, voi preciza imediat că printre colaboratori se află Antoine Compagnon, probabil cel mai important critic şi teoretician francez de astăzi. Ariergarda a avut şi are, nici un dubiu în această privinţă, o conotaţie pejorativă. În sens figurat, termenul de avangardă a apărut, pare-se, încă la sfîrşitul secolului al XVI-lea, pentru a ajunge la glorie în secolul al XX-lea, inclusiv în limbajul politic (partidul comunist - avangarda clasei muncitoare). Ariergarda a avut o istorie incomparabil mai palidă, deşi - în sensul propriu - termenul nu are nici o semnificaţie negativă. Ariergarda e o parte normală a oricărei armat