Vineri, pe 17 decembrie 2004, România închide setul de negocieri cu Uniunea Europeană. La Bruxelles avem nu una, ci trei delegaţii oficiale, venite cu trei avioane diferite (e drept că, neavînd de ales, s-au întîlnit în liftul şi în holul hotelului "Le Meridien") şi trei staff-uri diferite. În principiu, trebuie să curgă şampania, valuri-valuri. România ia foc, analiştii sar pe eveniment, toată lumea începe să îşi dea cu presupusul, să facă scenarii, să protesteze, să analizeze. Nu, nu e vorba de încheierea negocierilor. Nu ăsta e evenimentul. Joi, pe 16 decembrie, Ion Iliescu îl graţiase pe Miron Cozma. O gafă prezidentială pune în umbră un moment istoric (s-ar putea să exagerez, o fi deformaţie profesională?). Pe masa editorilor de ştiri şi a programatorilor de dezbateri au fost două evenimente, în aceeaşi zi: amnistierea unui lider sindical violent care a creat, pe parcursul anilor '90, cîteva tulburări socialmente periculoase (cred că aşa ar rezuma, azi, CNN sau Euronews). Celălalt: încheierea tehnică şi politică a negocierilor de aderare, cu impact direct asupra multor generaţii de români de acum încolo. În acea zi, unul dintre cei mai amărîţi români de la Bruxelles era, fără îndoială, Vasile Puşcaş. El a sărbătorit încheierea negocierilor cu doi ziarişti, într-o cîrciumioară din centru. A făcut cinste cu trei rînduri de bere (bună, belgiană). Era după patru ani de muncă grea, sub tensiune. Ăstimp, crescuse o echipă de puşti (dacă au sub 30 de ani, aşa le zicem, e o convenţie), tehnicieni buni, pentru care îl invidia bulgăroaica de la Integrarea "lor" (pe asta o ştiu de la un coleg de breaslă bulgar, sursă de încredere). Reuşise, la termen, ce îşi propusese, şi asta e "mîndria maximă" pentru un ardelean. Se apuca de scris un curs şi o carte. Era amărît că gestul lui Ion Iliescu a făcut ce a făcut din societatea românească. Era amărît că, în campania elect