Maeştrii spirituali ai poeziei chineze şi ai poeziei japoneze clasice au utilizat imaginea muntelui ca simbol al trecerii dinspre lumea aceasta spre "cealaltă lume". Certitudinea îndepărtării ireversibile de lume se metamorfozează în certitudine a apropierii fericite de non-lume. Călătoria devine o cale a revelaţiei, a adevărului, a redefinirii fiinţei omeneşti prin wu-wei1sau satori2. Întîlnire a adevărului, a sinelui sau a vidului teocratic, imersiunea sufletului în spaţiul strălucitor de dincolo de lume se împlineşte prin glisarea infinitesimală între realitatea montană şi misterul realităţii reale. Han-shan (cca. 627-649)3 dezvăluie existenţa armonioasă a sufletului omenesc în spaţiul pur al Muntelui Rece drept preludiu al imersiunii fiinţei contemplative în spaţiul celest al norilor albi: "Atunci cînd mă caţăr pe poteca Muntelui Rece, cărarea Muntelui Rece mă poartă mai departe şi mai departe: defileul lung, sugrumat de grohotiş şi bolovani, pîrîul lat, iarba estompată de ceaţă. Muşchiul este alunecos, deşi nu a plouat, pinul cîntă, deşi vîntul nu adie. Cine poate să facă un salt dincolo de legăturile lumii şi să stea împreună cu mine printre norii albi? (...) O fîntînă de lumină, chiar înlăuntrul minţii. (...) Acum cunosc perla naturii lui Buddha, îi cunosc sensul: o sferă desăvîrşită, nemărginită"4. Li Po (701-762)5 afirmă certitudinea prezenţei sufletului în cealaltă lume, pe care nimeni nu o stăpîneşte, iar starea vidului teocratic determină dezintegrarea extatică a sinelui în proximitatea muntelui: "Mă întrebi de ce îmi fac casa în pădurea muntelui? Eu zîmbesc şi sînt tăcut, iar sufletul meu rămîne liniştit: el trăieşte în cealaltă lume, pe care nimeni nu o stăpîneşte. Piersicul înfloreşte. Apa curge. Păsările s-au făcut nevăzute în cer, iar acum ultimul nor dispare. Stăm împreună, muntele şi cu mine, pînă cînd numai muntele rămîne"6. Tu Fu (712-770)