Dulcele targ al Iesilor
O aschie de rai
Eram in ultima clasa de liceu si fusesem invitat la ziua onomastica a unui coleg, baiatul profesoarei de romana, care locuia la cateva case de noi. "La ce ora vii?", m-a intrebat tata inainte de plecare. "Cel mai tarziu la miezul noptii", am raspuns eu convins ca asa are sa se intample. "Bine!", a incuviintat el si mi-a urat petrecere frumoasa. Dialogul se repeta de fiecare data cand urma sa plec undeva, amandoi stiind ca promisiunea va fi respectata. Pe vremea aceea, petrecerile tinerilor erau croite dupa alte masuri. Ne adunam cativa colegi de clasa, legati prin oarecari afinitati culturale, si schimbam pareri, impresii de lectura, nedumeriri si temeri, cu acea superbie ce-i sta atat de bine varstei pe care o aveam. Mai si dansam din cand in cand, insa majoritatea timpului se consuma cu discutii in contradictoriu asupra temelor eterne, pe care ni se parea ca noi le-am descoperit. Nici seara aceea n-a facut exceptie. Poate doar insufletirea dezbaterilor sa fi fost ceva mai mare, stimulata si de faptul ca unul dintre invitati, cel mai flegmatic dintre noi, si-a luat inima in dinti si ne-a marturisit ca scrie poezii, ba, dupa multe insistente, ne-a si recitat cateva, despre care am convenit entuziasmati ca erau exceptionale. Oricum, coplesiti de insemnatatea momentului, nascator de interminabile comentarii, nici n-am simtit cum s-au scurs ceasurile si ne-am trezit ca miezul noptii trecuse binisor. Speriati, ne-am luat ramas bun de la gazda si ne-am imprastiat pe la casele noastre. Tata ma astepta fumand in fotoliul din hol. Cand am deschis usa, s-a ridicat, a venit spre mine si mi-a ars o palma. "Stii tu de ce!", a adaugat si s-a dus sa se culce inainte ca sa apuc a spune ceva. Stiam, fireste, de ce. Palma tatei era grea. Mi-o aminteam din copilarie, cand mi se lipise de obraz pentru ca, intrand i
