Spectatorii stau pe scena (cortina e trasa) cuminti, asezati pe cite doua rinduri in adincime, fata in fata, de fapt cite doua rinduri de o parte si de alta a unui culoar tapetat in negru. Un culoar al mortii?, te intrebi intr-un necontrolat impuls, apoi ochii descopera primele pete de alb, un ghemotoc, o gramajoara „scapata“ parca intimplator pe acolo si un baietel candid, imbracat in alb, care se da cu hinta, un scirtiit constant, discret amenintator ori batjocoritor.
Mai apare un barbat in alb care se asaza in genunchi in fata baietelului-ingeras, desface o cirpa alba si incepe sa loveasca doua pietre albe acompaniind scirtiitul hintei cu lovituri seci, fara ecou, fara personalitate, creind doar o anume atmosfera... Iar cind bacantele navalesc in scena, albul te agreseaza, asta doar la inceput... Si se pare ca regizorul e un indragostit al culorii albe. Culoare ce semnifica fie absenta, fie suma culorilor. Albul se afla mereu la extreme, are o valoare limita. In schema clasica a oricarei initieri, el este moartea si renasterea. Albul apusului (alb mat) si albul rasaritului (cel stralucitor). Albul fast si albul nefast. Albul rasaritului, al puritatii, al inocentei, al virginitatii. Albul giulgiului, al spectrelor, al tuturor nalucilor... Albul e si o culoare a revelatiei, a starii de gratie...
Ghemotocul cel alb incepe sa se miste. E o masa alba care ia cele mai neasteptate forme, e un bot moale miscindu-se continuu fara sa-i poti dibui alcatuirea, e flubberul alb al lui Bacchus, aruncat printre muritori, intru incintarea ochilor si naucirea mintii... Bacantele navalesc, furioase si vesele totodata, in scena, improscind cuvintele in toate directiile, dansind provocator, albe si ele, agitind capete de om in mina infasurate in cirpe albe... Ca si cum aceste femei indragostite de Dionysos, dedate cu patima cultului sau, ar striga de la bun incepu
