România are din nou un guvern de coaliţie şi se ridică întrebarea legitimă dacă se vor repeta conflictele interne care au măcinat cabinetele Ciorbea, Vasile şi, mai puţin, Isărescu. După o serie de interviuri pe care le-am luat unor foşti miniştri din acea perioadă, am dedus trei cauze instituţionale pentru aceste conflicte: relaţia cu preşedintele statului, situarea mecanismului politic de coordonare (celebrul Cocopo) în afara guvernului şi fragmentarea ministerelor prin împărţirea posturilor de secretari de stat între partide. Să vedem dacă se repetă sau nu aceste probleme în cazul noului executiv. Relaţia preşedintelui cu guvernul rămîne o sursă de tensiune, dată fiind structura bipolară a puterii executive în România, trasată prost prin Constituţie. Chiar şi guvernul monocolor al PSD a înregistrat conflictul preşedinte-premier. Preşedintele Constantinescu a încercat să controleze guvernele sale, dar nu a avut autoritatea necesară asupra partidelor. După ce a eşuat cu Ciorbea, premierul Vasile i-a fost total ostil, iar Isărescu a încercat să guverneze doar economia, lăsînd problemele politice exclusiv în ograda liderilor de partid şi a Cotroceniului (un fost ministru mi-a spus că atunci cînd apărea o neînţelegere, Isărescu îi întreba: V-aţi hotărît? Nu? Atunci mai negociaţi, cînd vă hotărîţi să mă anunţaţi!). Preşedintele Băsescu are avantajul unui spor de legitimitate faţă de guvern. Existenţa acestui executiv se datorează doar succesului său din al doilea tur şi încăpăţînării de a nu lăsa puterea coaliţiei PSD-PUR-UDMR. Ca naş al guvernului, Băsescu poate cere recunoştinţă, dar aceasta nu va dura mult. Trebuie să îşi păstreze cu orice preţ bunele relaţii cu Tăriceanu, pentru a-l sprijini pe acesta în faţa preaversatilei aripi Patriciu din PNL. Cît priveşte UDMR şi PUR, acestea au în continuare un însemnat potenţial de şantaj. Dar şi Băsescu păstrează un a