De sărbătorile astea mi-am dat mai mult seama de prezenţa unor noi obiceiuri orăşeneşti oferite de diverse instituţii. În ultimă instanţă, din motive economice. De pildă, petrecerile de firmă. Am avantajul să lucrez la o firmă care nu se formalizează, şi unde aniversările se serbează neconvenţional. Uneori, însă, sînt invidioasă pe firmele mari, care organizează petreceri cu ştaif, în localuri somptuoase, unde se poartă rochii lungi şi costume de marcă şi se primesc cadouri în pungi frumos colorate. Anul ăsta n-am mai fost invidioasă, pentru că am avut ocazia să particip la trei astfel de petreceri. M-am dus, deşi nu cunoşteam mai pe nimeni şi nu întruneam toate condiţiile vestimentare. Într-o atare situaţie, eşti mai mult spectator decît actant (m-am mai simţit aşa în facultate, la o nuntă unde nu se prea ştia dacă eram invitata mirelui sau a miresei, dar oamenii făceau politicos conversaţie). Cea dintîi s-a desfăşurat într-un local foarte mare, undeva la şosea, în genul rustic. Le cunoşteam doar pe gazde, patronii unei firme neaoşe, care stăteau în mijloc şi încercau să fie amabili în modul acela umoristic, uşor, potrivit situaţiei fericite. Gazdele, după ce au eşuat să ne facă lipeala cu un cuplu de avocaţi de succes, ne-au plasat la o masă cu unicul invitat mai singur decît noi: un domn evident de firmă, eventual patron, după vîrstă şi port, care a făcut lucrul cel mai înţelept de la banchetele din anii '90 încoace: a mîncat. Ce-i drept, mîncarea era foarte bună, şi imaginativă. La fel şi băutura. Momentul culminant a fost apariţia colindătorilor, originali, în costume autentice, cei care trebuia să ne amintească momentul în care eram şi să ne arunce, măcar puţin, în tradiţie. Colindătorii au fost chiar reuşiţi. La sfîrşit, am primit o pungă utilă de cadouri promoţionale, de genul calendare şi agende. De fapt, petrecerea a fost după toate regulile jocului,