* H.-R. Patapievici, Discernământul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt, Editura Humanitas, 2004.

Un virtuoso tulburat Am auzit, de mai multe ori după apariţia Omului recent, o întrebare legată de identitatea profesională a autorului. "Ce este Patapievici?", adică din ce zonă a cunoaşterii vine, care îi sînt competenţele şi ce-i dă autoritate? E fizician, eseist, director de ziar? E profesor, filozof, cercetător? "Ce eşti de meserie?" - iată o întrebare la care, în ciuda dispreţului pentru specializări stricte şi etichete maxi/minimalizatoare, oricine ar trebui să poată răspunde. Ce este, aşadar, Patapievici? În ultima sa carte (apărută simultan cu eseul despre lumea lui Dante, Ochii Beatricei), Patapievici dă un răspuns direct şi unul indirect. În nota bio-bibliografică, el se prezintă ca un "cercetător privat în istoria ideilor". Istoria ideilor cuprinde mai multe discipline, de primă mînă sau de-a doua, însă disciplina matrice - spune autorul în conferinţa despre cultura generală - este filozofia: "În filozofie, toate disciplinele specializate îşi găsesc unitatea genetică şi, mult mai important, unicul domeniu de inteligibilitate esenţială". Ce înseamnă însă a fi cercetător privat în România? Practic, un singur lucru: a fi independent, neafiliat la nici un sistem academic. Mai înseamnă însă, în cazul lui H.-R. Patapievici, încă ceva - şi aici e de citit un răspuns indirect, oarecum pretenţios, dar exact. Făcînd tabloul modernizării ştiinţifice în Principatele Române (în "Două tipuri de modernizare", conferinţă susţinută - cu diverse modificări - în cîteva ocazii şi publicată în Frankfurter Allgemeine Zeitung şi Vatra), autorul deplînge absenţa cercetătorilor independenţi la noi, motiv pentru care "nu a existat o naştere autonomă, de sine stătătoare, a spiritului ştiinţific". În Occident, în schimb, începînd cu secolul al XVII-lea - spune